Alte fragmente de jurnal

2012

13 septembrie. Mergeam azi-dimineață spre redacție. La blocul-plombă de lângă hotelul Ibis (era să scriu, firește, Continental), pe lângă care treceam malaxând în gând vorbe, fraze, pagini din hormonal-abisalul epistolar al lui Brumaru, am avut deodată certitudinea că lumea s-a urâțit. Tot gândind la angelismul kinky al lui Brumaru, mă trezeam taman în Bosch – un tip cu cămașa roz întinsă peste cocoașa transpirată aștepta aferat în fața plăcintăriei; paznicul băncii mă privea rânjind și scobindu-și cu sârg măselele; o fetiță adorabilă împingea un cărucior din care-mi zâmbea cea mai hidoasă ființă văzută în ultima vreme. Cocoașa roz, măselele forate la vedere, infanta hidoasă apăruseră brusc, erau un grup compact acoperind tot câmpul meu vizual din proximii zece metri. Aerul era el însuși rău, se adunase în el o lumină râncedă ca uleiul de pe fundul unui butoi bâhlit. (Era și cazul să ajung la un moldovenism, dacă tot am plecat de la Brumaru, nu?) I-am depășit cât am putut de repede, ferindu-mi prăpăstios privirea, și cum priveam în jos am văzut iar cum lumina începe să se schimbe. Ca și cum uleiul bâhlit ar fi intrat în ebuliție, iar impuritățile s-ar fi sublimat brusc, lăsându-l virginal și muzical, ulei transmutând în miere, așa cum fluturele e o transmutație a viermelui. Iar când am ridicat și mai îngrozit ochii, am văzut o fată remarcabil de frumoasă, cu o graviditate proeminentă, mergând cu capul plecat și zâmbind cu ochii întredeschiși, cu o fericire încă mai proeminentă decât graviditatea – și nu m-am putut împiedica să mă gândesc că împinge la proeminența ei fericită la fel cum fetița împingea căruciorul plin de fericire și hidoșenie – și am lăsat iar capul în jos și am grăbit pasul.
De-aș putea să scriu vreodată ceva măcar pe jumătate la fel de trăsnit, înțelept, colorat, emberlificotat, iresponsabil, decisiv, fericit, disperat, rusesc, franțuzesc, libidinos și pur ca scrisorile lui Brumaru către Raicu, aș fi un scriitor mai serios decât am putut spera vreodată.
Nu: de-aș putea să scriu vreodată punct. La atât se reduce problema pentru mine, n-are sens să mă supraestimez într-atât.

15 septembrie. Cu Sebastian la locul de joacă („joaca de copii”, cum îi spun el și Camelia) de pe Mihai Viteazu. În hărmălaia policoloră a monstruleților fericiți e ceva din hărmălaia pestriță a monștrilor genitori din crâșmele care mi-au cangrenat (dar și salvat) atâția ani din viață. E, înainte de toate, același egotism enorm și aceeași teribilă pace. Ca și când o mână enormă ar așeza dimineața peste locul de joacă același clopot protector de sticlă pe care îl va așeza seara peste crâșmă. Aș putea să jur că am văzut în câteva rânduri Fața enormă coborând deasupra clopotului și privind prin sticla aburită, cu egal amuzament și compasiune, monstruleții și monstruoșii, copilașii și bețivii. Zâmbindu-le cu un zâmbet de un egotism enorm și de o teribilă pace. Mai zâmbi-vei, dulce Față, către mine vreodată?
Ca să fiu sincer (știi bine ce nesinceră e orice declarație care începe cu „ca să fiu sincer”), mi-e oribil de frică de ambele gânduri: și că Fața nu-mi va mai zâmbi niciodată, dar și că, exact atunci când mă aștept mai puțin, îmi va zâmbi iar. Cel puțin dacă aș ști că mi s-ar arăta, precum copilului de patru ani William Blake, sub aparența chipului lui Dumnezeu strălucind la fereastră, aș putea trăi destul de liniștit cu gândul ăsta. Dar când ți s-a arătat, într-o dimineață de noiembrie, sub aparența chipului tatălui tău zâmbindu-ți liniștit (fericit?) sub electroșocurile paramedicilor, așteptarea zâmbetului devine puțin mai complicată.
(Scrisesem „com” și liniuța de despărțire și, înainte să scriu „plicată” pe rândul următor, am ridicat ochii: Sebastian tocmai ieșise din locul de joacă, cu lacrimi în ochi – nu mă văzuse pe banca unde scriu. Când i-am văzut căpșorul de partea cealaltă a gărdulețului, la câțiva metri de puhoiul de mașini trecând în goană pe bulevard, inima mi-a săltat în piept – și am văzut colțurile unei Guri începând să se arcuiască.)

18 septembrie. Tot la locul de joacă de pe Mihai Viteazu. O fetițucă de cel mult un an și jumătate, toată numai ochi & zulufi, se apropie șovăitor împreună cu mămica ei de un căluț din aceia care balansează înainte și înapoi pe un arc. Dă să se urce pe el, nu poate, mămica ezită (în fond, copilul e prea mic), apoi o ajută. Fetița începe să se legene, cătinel-cătinel. Apare de nicăieri o băbătie cu păr albastru care, fără a schimba vreun cuvânt cu mama, se repede spre fetiță și începe să cârâie ascuțit:
– Uite ce copil mic se dă pe căluț! Hai, dă-te mai repede! Hai, mai repede!
Ascultătoare, fetița se leagănă mai vârtos. Baba, privind-o cumva lateral, ca găinile și porumbeii, cu globul ocular albastru ca părul și umflat, nu se oprește din cârâit:
– Mai repede! Mai repede! Mai repede!
Fetița se ține strâns de coarnele de plastic ale căluțului, care se agită bezmetic înainte și înapoi, cu viteză crescândă, până când mămica observă și se apropie. O s-o scape pe fetiță de băbătie, îmi zic ușurat, însă mama o privește în ochiul vinețiu și umflat și cade și ea-n transă. Baba cârâie, mama tace, fetița terifiată se ține, cu mânuțele înălbite, de manșoanele căluțului care e cât pe ce să-și ia zborul. Iar seara se lasă brusc peste tot grupul, ca o cortină bălțată peste un înviorător spectacol de bâlci.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *