Subiectul pe care l-am ales este pur şi simplu întrebarea: „Ce este un clasic?“ Nu e o întrebare nouă. Există, de pildă, un celebru eseu al lui Sainte-Beuve care poartă acest titlu. Oportunitatea întrebării, în special când te gândeşti la Vergiliu, este evidentă: oricare ar fi definiţia la care ajungem, ea nu poate fi una care să-l excludă pe Vergiliu – ba chiar putem afirma cu tărie că trebuie să fie o definiţie care să ţină neapărat seama şi de el. Dar înainte de a merge mai departe aş vrea să înlătur anumite prejudecăţi şi să previn câteva înţelegeri greşite.
Nu urmăresc să înlocuiesc sau să elimin vreuna dintre accepţiunile consacrate de uz ale cuvântului „clasic“. Cuvântul are şi va continua să aibă sensuri diferite, în funcţie de context: eu mă ocup de un sens anume, într-un context anume. Definind astfel termenul nu mă angajez să nu-l mai folosesc pe viitor în accepţiunile lui tradiţionale. Dacă, de pildă, se va dovedi că în vreo ocazie viitoare, scriind, vorbind în public sau conversând, folosesc cuvântul „clasic“ doar cu sensul de „scriitor consacrat“ al unei anumite culturi – folosindu-l doar ca un indicativ de valoare, permanenţă sau importanţă a unui autor în propriul lui domeniu, ca atunci când vorbim despre The Fifth Form at St. Dominic’s (Clasa a cincea la St. Dominic) ca despre o lucrare clasică a literaturii pentru şcolari sau despre Handley Cross ca despre o scriere clasică a literaturii vânătoreşti –, nimeni nu trebuie să se aştepte la scuze. Şi există o foarte interesantă carte numită Un ghid al clasicilor care ne învaţă cum putem ghici care va fi câştigătorul derby-ului. În alte împrejurări îmi permit să înţeleg prin „clasici“ fie literatura latină şi greacă in toto, fie autorii cei mai mari ai acestor literaturi, în funcţie de context. În sfârşit, cred că felul în care îmi propun să definesc aici noţiunea de clasic ar trebui s-o scoată din sfera antitezei dintre „clasic“ şi „romantic“ – împerechere de termeni care aparţin politicii literare şi care stârnesc ca atare furtuni de patimi pe care îl rog pe Eol ca de data aceasta să le ţină închise în burduful lui.
Aceasta mă conduce la punctul următor. În termenii controversei clasic–romantic, a numi „clasică“ o lucrare de artă înseamnă ori cea mai înaltă preţuire, ori cea mai plină de dispreţ ocară, în funcţie de tabăra din care facem parte. Termenul presupune anumite merite sau defecte: fie perfecţiunea formei, fie o răceală de zero absolut. Eu vreau să definesc însă un tip de artă şi nu mă interesează dacă este întru totul şi în toate privinţele mai bun sau mai rău decât alt tip. Voi enumera anumite calităţi pe care mă aştept să le aibă un clasic. Dar nu pretind că o literatură, pentru a fi mare, trebuie să aibă neapărat un autor sau o perioadă în care toate aceste calităţi să se manifeste. Dacă, după cum cred eu, Vergiliu le întruneşte pe toate, asta nu înseamnă că el este cel mai mare poet al tuturor timpurilor – o astfel de afirmaţie mi se pare lipsită de sens indiferent despre ce poet ar fi vorba – şi nu înseamnă desigur că literatura latină e mai mare decât oricare altă literatură. Nu trebuie să socotim ca un defect al unei literaturi faptul că nu are nici un scriitor sau nici o perioadă care să fie pe deplin clasică; sau faptul că, aşa cum se întâmplă cu literatura engleză, perioada care se apropie cel mai mult de definiţia clasicismului nu e şi perioada ei cea mai însemnată. Cred că acele literaturi, printre care cea engleză ocupă un loc de frunte, unde caracteristicile clasicităţii apar împărţite între diverşi autori şi diferite epoci, sunt poate cele mai bogate. Fiecare limbă îşi are propriile ei resurse şi propriile ei limitări. Specificul unei limbi şi condiţiile istorice ale poporului care o vorbeşte pot exclude existenţa unei perioade clasice sau a unui autor clasic. Ceea ce nu e, în sine, un motiv nici de regret, nici de laudă. S-a întâmplat ca istoria Romei, caracterul limbii latine, să fie aşa încât la un anumit moment să nu poată exista decât un singur poet clasic: să nu uităm totuşi că avea nevoie de acel poet anume şi că acestui poet i-a trebuit o viaţă întreagă de muncă pentru a scoate din materialul său o operă clasică. Şi desigur Vergiliu nu putea şti că ceea ce face este tocmai asta. Era, dacă vreun poet a fost vreodată, foarte conştient de ceea ce încerca să facă, dar singurul lucru către care nu putea năzui şi pe care nu putea fi conştient că îl face era să compună o operă cla sică; doar retrospectiv, în perspectiva istoriei, poate fi un clasic con side rat ca atare.
Dacă ne putem fixa asupra unui cuvânt care să sugereze cât mai deplin ceea ce înţeleg eu prin „clasic“, acela este cuvântul maturitate. Voi face deosebirea între clasicul universal, ca Vergiliu, şi clasicul care nu este clasic decât raportat la restul literaturii scrise în limba lui sau la concepţia despre viaţă a unei perioade anume. Un clasic nu poate apărea decât atunci când o limbă şi o cultură au ajuns la maturitate; şi el trebuie să fie expresia unui spirit individual matur. Universalitatea este conferită de importanţa acelei culturi şi a acelei limbi, precum şi de bogăţia spirituală a poetului însuşi. A defini maturitatea fără a presupune că auditorul ştie dinainte ce înseamnă este aproape imposibil; să spunem deci că, în cazul că suntem îndeajuns de maturi şi de culţi, vom fi în măsură să recunoaştem maturitatea unei civilizaţii şi a unei literaturi aşa cum o recunoaştem pe aceea a oamenilor cu care intrăm în contact. A face înţelesul cuvântului maturitate inteligibil – sau măcar acceptabil – pentru o persoană imatură este cu neputinţă. Dar dacă suntem maturi, ori recunoaştem maturitatea la prima vedere, ori ajungem să ne dăm seama de ea după ce am frecventat-o mai pe îndelete.Nici un cititor al lui Shakespeare, de pildă, nu poate să nu recunoască, din ce în ce mai bine pe măsură ce el însuşi se maturizează, maturizarea treptată a spiritului lui Shakespeare: chiar şi un cititor mai puţin evoluat poate să perceapă rapida dezvoltare a literaturii şi a dramei elisabetane, de la începuturile stângace ale perioadei Tudorilor până la piesele lui Shakespeare, şi poate percepe declinul în operele succe sorilor lui Shakespeare. Putem de asemenea să observăm, după oarecare familiarizare, că piesele lui Christopher Marlowe dovedesc o mai mare maturitate de gândire şi de stil decât piesele lui Shakespeare scrise la aceeaşi vârstă; este interesant să ne întrebăm dacă Marlowe, trăind cât a trăit Shakespeare, ar fi continuat să se dezvolte în acelaşi ritm. Mă îndoiesc: fiindcă observăm că unele minţi se maturizează mai repede decât altele şi că acelea care încep să se maturizeze de timpuriu nu ajung întotdeauna la deplina maturitate. Ridic această problemă întâi pentru a reaminti că valoarea maturităţii depinde de valoarea a ceea ce se maturizează şi, în al doilea rând, că trebuie să distingem între maturitatea unor scriitori anume şi maturitatea relativă a unor perioade literare. Un scriitor care, personal, are un spirit mai matur, poate aparţine unei epoci mai puţin mature decât un altul şi astfel, sub acest raport, opera lui să fie mai puţin matură. Maturitatea unei literaturi reflectă maturitatea societăţii care o produce: un autor ca Shakespeare sau Vergiliu poate aduce o importantă contribuţie personală la dezvoltarea limbii lui: dar nu poate aduce limba la maturitate dacă operele predecesorilor săi nu au pregătit-o pentru această ultimă împlinire. Prin urmare, o literatură matură are în urma ei o istorie: o istorie care nu e numai o cronică, o acumulare de manuscrise şi de scrieri de un fel sau altul, ci o evoluţie ordonată, chiar dacă inconştientă, a limbii, spre realizarea virtualităţilor specifice în cadrul limitelor ei proprii.
Trebuie să observăm că o societate şi o literatură, ca o fiinţă umană, nu se maturizează neapărat egal şi armonios în toate privinţele. Copilul precoce este uneori evident copilăros pentru vârsta lui în comparaţie cu copiii obişnuiţi. Există oare vreo perioadă a literaturii engleze despre care să putem spune că a fost pe deplin matură în ansamblul şi în echilibrul ei? Cred că nu şi, aşa cum voi repeta mai târziu, sper că nu. Nu putem spune că vreun poet englez a devenit, în cursul vieţii lui, mai matur decât Shakespeare: nu putem spune nici măcar că vreun poet a contribuit tot atât de mult pentru ca limba engleză să poată exprima cele mai subtile gânduri şi cele mai delicate nuanţe ale sensibilităţii. Totuşi nu ne putem împiedica să simţim că o piesă ca Way of the World (Aşa este lumea) a lui Congreve este într-un fel mai matură decât oricare dintre piesele lui Shakespeare, dar numai prin faptul că reflectă o societate mai matură – adică o mai mare maturitate a moravurilor. Societatea pentru care a scris Congreve era, din punctul nostru de vedere, destul de necioplită şi de brutală; totuşi e mai aproape de noi decât societatea din vremea Tudorilor: poate de aceea o şi judecăm mai sever. Cu toate acestea era o societate mai şlefuită şi mai puţin provincială; gândirea ei era mai superficială, sensibilitatea ei mai puţin dezvoltată; pierduse o cale spre maturizare, dar câştigase alta. Aşa că la maturitatea de gândire trebuie să adăugăm maturitatea moravurilor.
Traducere de Petru Creţia
© Humanitas Fiction 2013, Colecţia Seria de autor T.S. Eliot, traduceri de Petru Creţia şi Virgil Stanciu. Prefaţă de Ştefan Stoenescu.