Liturghia de beatificare de astăzi a Monseniorului Ghica este un prilej de a redescoperi, în vremuri de frivolitate şi de relativism etic, puterea credinţei şi valoarea ei de ghid în timpuri de tiranie. Omagiul adus acestui creştin ce a ales sacrificiul cinsteşte o întreagă linie românească şi europeană de martiriu din secolul XX. Confruntarea dintre totalitarism şi spiritul religios este, poate, dimensiunea centrală a secolului trecut, cea fără de care nu putem înţelege vitalitatea barbară cu care regimurile comuniste au persecutat pe cei care îşi mărturiseau respectul şi fidelitatea faţă de propriul lor Dumnezeu.
Monseniorul Ghica a fost, pentru democraţia populară din România, întruchiparea exemplară a Duşmanului ce se cerea exterminat. Creştin, aristocrat şi patriot, Monseniorul Ghica a devenit, în naraţiunea dosarului de instrucţie criminală, un periculos agent al Vaticanului. Preţul plătit pentru curajul modest de a rămâne fidel codului său de valori a fost o tortura şi moartea cumplită. Martirajul său a încununat cuminţenia şi curăţenia unei vieţi devotate binelui şi libertăţii.
Atunci când naţiunile îşi pierd onoarea, acceptând sclavia şi colaboraţionismul imund, le este dat acelora care rezistă să le salveze onoarea, înfăţişând chipul în care dreptatea poate fi apărată, în faţa violenţei, minciunii şi urii. Monseniorul Ghica este unul dintre aceştia. Gestul său de a –şi asuma, până la capăt, credinţa şi principiile ei trimite la temeritatea primilor creştini. Evocarea sa, în această zi, este evocarea tuturor celor care au acceptat să spună “ nu”, împotriva a toate şi a toţi. Afirmarea demnităţii prin martiraj este lecţia ultimă a destinului său.
