Georges Simenon,”Maigret şi ucigaşul”, fragment (2)

Pardon stătea la biroul lui şi fuma o ţigară, iar Maigret se aşezase în fotoliul tare rezervat bolnavilor. Stăruia acolo un miros deosebit, pe care comisarul îl cunoştea foarte bine, pentru că îl regăsea la fiecare vizită. Un miros care îi amintea de cel al posturilor de poliţie. Un miros de sărăcie.
Clienţii lui Pardon erau locuitori din cartier, aproape toţi de condiţie foarte modestă.
Uşa se deschisese. Eugénie, servitoarea care lucra de atîta timp la ei în casă încît aproape că făcea parte din familie, anunţase:
— Italianul, domnule…
— Care italian? Pagliati?
— Da, domnule… E foarte agitat… Se pare că e ceva foarte urgent…
Era zece şi jumătate. Pardon se ridicase şi deschisese uşa tristului salon de aşteptare, unde cîteva reviste erau răspîndite pe un gheridon.
— Ce s a întîmplat, Gino?
— Nu mie, domnule doctor… Nici nevestei mele… Pe trotuar zace un rănit care trage să moară…
— Unde ?
— Pe strada Popincourt, la mai puţin de o sută de metri de aici…
— Tu l ai găsit?
Pardon ajunsese deja în antreu şi îşi îmbrăca pardesiul negru, căutîndu şi trusa, iar Maigret, cît se poate de natural, îşi punea şi el pardesiul. Medicul deschisese puţin uşa salonului.
— Ne întoarcem imediat… Un rănit pe strada Popincourt…
— Ia ţi umbrela…
Nu o luase. I s ar fi părut ridicol să se aplece cu umbrela asupra unui om care murea în mijlocul trotuarului biciuit de ploaie.
Gino era napolitan. Ţinea o băcănie la intersecţia dintre străzile Chemin Vert şi Popincourt. Mai exact, soţia lui, Lucia, se ocupa de băcănie, în timp ce el, în încăperea din spate, făcea tăieţei proaspeţi, ravioli şi tortellini. Erau populari în cartier. Pardon îi prescrisese lui Gino un tratament pentru tensiune.
Fabricantul de tăieţei era un bărbat mic de statură, cu un corp greoi, gras, şi cu o faţă congestionată.
— Ne întorceam de la cumnatul meu, de pe strada Charonne… Cumnata mea va avea un copil şi ne aşteptăm să fie dusă la maternitate dintr un moment în altul… Mergeam prin ploaie cînd am văzut…


Jumătate din cuvintele lui se pierdeau în furtună. Rigolele erau adevărate torente peste care trebuia să sari, iar maşinile, puţine la număr, împroşcau jerbe de apă murdară pînă la o distanţă de cîţiva metri.

Traducere de Nicolae Constantinescu.

Fragment din „ Integrala Maigret I”, Polirom,Iaşi, 2013, reprodus cu acordul editurii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *