Georges Simenon, „Inspectorul Cadavre”, fragment (2)

Într-adevăr, îl găsi pe Oscar Drouhet, directorul fabricii de lapte, vorbind la telefon. Se prezentă. Omul avea acel aer serios, acel echilibru a meseriaşilor de la ţară deveniţi mici industriaşi. Trăgînd cîte puţin din pipă, îl observa cu atenţie pe Maigret, îl lăsa să vorbească, încerca să-şi facă o idee despre interlocutorul său.
— L-aţi avut mai demult angajat pe tatăl lui Albert Retailleau, nu-i aşa? După cîte mi s-a spus, a murit în urma unui accident de muncă…
— A sărit o garnitură de la cazan.
— Mi s-a spus că îi plătiţi văduvei o pensie destul de mare.
Omul era inteligent, căci înţelese imediat că această replică era plină de subînţelesuri.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Văduva v-a dat în judecată sau dumneavoastră, de la sine, aţi…
— Nu căutaţi mistere în povestea asta. Accidentul s-a produs din cauza mea. De două luni, Retailleau îmi tot spunea că era necesară o revizie şi chiar că acel cazan trebuie înlocuit. Fiind în momentul de vîrf al sezonului, am tot amînat.
— Muncitorii dumneavoastră sînt asiguraţi?
— Pentru o sumă foarte mică…
— Aş vrea să vă întreb dacă dumnevoastră aţi considerat suma prea mică sau dacă…
Se înţeleseseră deja atît de bine, încît Maigret lăsă fraza neterminată…
— Văduva a cerut, după cum avea dreptul, recunoscu Oscar Drouhet.


— Sînt convins, continuă comisarul, schiţînd un zîmbet, că n-a venit să vă ceară doar să studiaţi problema pensiei. V-a trimis avocaţi pe cap…
— E ceva extraordinar în asta ? O femeie nu se pricepe la aşa ceva, nu ? Am recunoscut temeiul cererii sale şi, la pensia vărsată de asigurare, am adăugat alta, pe care o plătesc personal. În plus, am plătit studiile fiului ei şi l-am angajat la mine imediat ce vîrsta i-a permis să lucreze. De altfel, am fost răsplătit, pentru că era un băiat sincer şi muncitor, inteligent, în stare să conducă fabrica în lipsa mea…
— Vă mulţumesc… Adică, încă ceva… De la moartea lui Albert, n-aţi primit vizita mamei sale ?
Directorul reuşi să-şi reţină zîmbetul, dar o luminiţă se aprinse în pupilele sale căprui.
— Nu, încă n-a venit, răspunse el.
Aşadar, Maigret nu se înşelase în privinţa doamnei Retailleau. Era o femeie care ştia să se apere, ba chiar să atace la nevoie, şi nu-şi pierdea niciodată din vedere interesele.

Traducere de Nicolae Constantinescu.
Fragment din „ Integrala Maigret II”, Polirom , Iaşi, 2013, fragment reprodus cu acordul editurii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *