Cum a devenit huligan. Despre „extremistul” Mihail Sebastian (II)

Un lector de bună credinţă, fie şi mai puţin familiarizat cu problematica interbelicului românesc, va simţi citind cartea Martei Petreu, „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian”, că ceva nu este în ordine. Chiar titlul cărţii e inadecvat. Prindem metafora, dar e greu de crezut că ea a apărut în urma unei cercetări de arhivă, şi nu ca o găselniţă publicitară. O găselniţă de altfel nefericită, glisând între planul simbolic şi cel factual. Dacă unul e demonul şi celălalt e demonizatul, ce şi cum mai trebuie explicat?
O asemenea echivalare rezolvă din start cazul Sebastian, făcând inutilă lectura textelor lui publicistice şi expediindu-l pe complicatul evreu de la „Cuvântul” în seria neagră a împieliţaţilor. Suntem deci invitaţi să pătrundem în sfera de aplicaţie a studiului ştiinţific pe o cale mai potrivită basmelor şi prozelor fantastice, care lucrează cu Ucigă-l toaca introducându-l lejer şi scoţându-l la fel de neproblematic din scenă. Şi autorul anonim, şi cel individualizat manifestă mai multă îngăduinţă faţă de personajele lor maligne decât cercetătoarea de la Cluj, a cărei tendenţiozitate manifestă în selectarea, decuparea şi montajul textelor „incriminante” se revarsă, stilistic, într-un val de calificative infamante. Pe acestea din urmă, le-am inventariat în prima parte a cronicii. De la „mârâielile şi scâncetele lui Sebastian din Jurnal” la perseverenţa lui „acră”, de la felul în care „bate câmpii” la cel în care „îşi ascunde înşelătoria”, de la „fixaţiile” şi „reflexele condiţionate” ale admiraţiilor sale, la catalogarea lui drept un „papagal de presă” al lui Nae Ionescu, epitetele şi etichetele Martei Petreu sunt dizgraţioase. Şi compromiţătoare pentru autoare.

Nu se înscriu în tonalitatea neutrală şi în regimul obiectiv (descriptiv şi interpretativ) pe care le regăsim în istoria literară, ca şi în cea a ideilor. Iar jignirile tipărite sunt aici, ca peste tot, expresia unui deficit. Când argumentele se răresc, iar probele lipsesc, când articulaţiile discursului se osifică sau, dimpotrivă, devin prea moi, criticul lipsit de obiectivitate se refugiază în sofisme şi în culori lexicale mai tari. Şi invers: soliditatea informaţiei şi viabilitatea argumentaţiei imprimă unei demonstraţii un ton calm, pe toate secvenţele studiului academic.

În timp ce tânărului de la „Cuvântul” i se pot înţelege mai toate efectele publicistice (într-o gazetă nu se scrie doct şi reţinut, ci cu diferite tehnici de captare a unui interes public imediat), e dificil să acceptăm derapajele de limbaj şi viciile de metodă din cartea Martei Petreu, publicată în 2009, la trei sferturi de veac de la aşa-zisul „climax revoluţionar românesc de dreapta” al lui Mihail Sebastian. Aceste derapaje au fost amendate de mai toţi comentatorii studiului de faţă, excepţie făcând unul care le-a considerat nimerite, fiindcă lui nu îi e „simpatic” Sebastian. Majoritatea s-au arătat însă disociativi, dezaprobând vehemenţele de limbaj ale autoarei, pentru a face credit cercetării sale de bibliotecă.

S-a creat o undă de mistică a Textelor fatale pentru Mihail Sebastian, pe care el le-ar fi scris pentru ca Marta Petreu, singura din frontul larg al cercetătorilor autohtoni, să ni le înfăţişeze astăzi. Altfel spus, articolele „extremiste” ale lui Sebastian sunt cele care contează şi dictează. Ele trebuie că sunt atât de evidente, încât felul în care le-a ambalat discursiv cercetătoarea e mai puţin relevant. Esenţial e că aceste texte au fost scrise şi publicate în „Cuvântul” şi că, scoase acum din colecţia revistei, schimbă în mod semnificativ imaginea democratului Mihail Sebastian. După cum clasează cazul Marta Petreu, ele „arată fără nici o putinţă de tăgadă că Sebastian, influenţat adânc de personalitatea şi de ideologia lui Nae Ionescu, a devenit antidemocrat şi «revoluţionar», încadrându-se în extrema dreaptă.” (p. 126); „Sebastian a fost «protocron», făcând experienţa extremismului mai devreme decât alţi colegi de-ai săi. A început-o în 1929, iar anul lui de vârf a fost 1933.” (p. 127).
Vom vedea ce arată contribuţiile respective şi ce nu ni se arată din cuprinsul lor. Înainte de proba textului în sine, să mai remarc puţinătatea elementelor incriminatoare furnizate de cercetătoare. Articolele din care ea citează (de fapt: din care selectează dirijat), ca probe definitive ale „extremismului” lui M. Sebastian, sunt în număr de cinci-şase – ceea ce, la scara întregii sale activităţi publicistice, e infim. În cazul câtuşi de puţin complicat al oricărui gazetar consistent, vom descoperi, cercetând cu lupa, mai multe mostre de extremism măcar adjectival, dacă nu ideologic; excese pamfletare, localizate dincolo şi dincoace de graniţa ce-i desparte pe ziariştii democraţi de cei nedemocraţi…

Lectura literală se cuvine dublată de una literară, aptă să guste performanţele de execuţie satirică a unei victime. Simpatizăm poate, omeneşte, cu victima, dar devenim „complici” cu artistul ce străluceşte pe cadavrul ei. Refuzându-i lui Sebastian, aprioric, dreptul de a intra în seria ilustră a publiciştilor noştri, cu minunat-îngrozitorul lor dar de a spurca oameni perfect onorabili şi a spăla cadavre politice, neconcepând, aşadar, că l-ar putea plasa măcar ipotetic în rândul unor Arghezi, N.D. Cocea, Ion Vinea, autoarea acestui studiu… cu inflexiuni publicistice preferă să-l citească exclusiv în literă (nu şi în cod) pe gazetarul de la „Cuvântul”. Pe de altă parte, ştacheta cerinţelor Martei Petreu este atât de înaltă, strunga exigenţelor sale e atât de strâmtă, încât, din agitata epocă interbelică, mă îndoiesc că există un singur publicist român care să treacă, peste şi prin obstacol, în faza superioară a moralei absolute. Iar pe lângă gazetari, să ne gândim şi la criticii literari: de la E. Lovinescu la G. Călinescu şi de la estetul Vladimir Streinu la sobrul Tudor Vianu (aceştia doi, angrenaţi la un moment dat într-o polemică inelegantă), nu vom găsi un singur spirit pur, în sensul reducţionist cu care Marta Petreu operează în cazul lui M. Sebastian.

Spuneam că autoarea studiului supraconturează pe un fond alb articolele extremiste ale lui Nae Ionescu, pe cele „extremiste” ale lui Mihail Sebastian şi, într-o corelare forţată, violenţele şi crimele de pe scena publică românească. Contextualizarea veritabilă lipseşte. Ea ar fi presupus traforarea analitică a unui context istoric şi socio-cultural care ar fi cuprins mult mai multe personaje prinse în aceleaşi situaţii. Cu o regretabilă metodologie, aşa cum goleşte epoca de substanţa şi multiplul ei, pentru a-i lăsa, într-un efect de trompe l’oeil, „îmbrăţişaţi” pe Nae Ionescu şi Mihail Sebastian, Marta Petreu nu va raporta extrasele de publicistică politică ale celui de-al doilea decât la ideaţia şi formulările celui dintâi. Articolele cu pricina ale tânărului Sebastian sunt desprinse din corpusul masiv al gazetăriei sale pe toate temele posibile; după cum sunt dislocate din orice raport de proximitate cu textele celor „buni”; după cum sunt extrase (în interpretări de un simplism voit) din convenţiile, formatele şi deformările expresive ale genului publicistic ca atare.

Marta Petreu îl judecă pe M. Sebastian ca pe un ideolog, deşi acesta, spre deosebire de Nae Ionescu, nu a avut asemenea veleităţi, ci a fost – ca mulţi alţii – un gazetar doritor să ia pulsul actualităţii, inevitabil şi politică. În acelaşi timp, ea refuză să-l considere în mod serios pe jurnalist, afirmând complet hazardat că rolul său la „Cuvântul” era „să facă băşcălie de lumea politică”. Cum se poate lega, fie şi ca ipoteză de lucru, un asemenea rol al băşcăliei de prefigurarea violenţelor şi crimelor din sfera politicii autohtone şi cum se împacă, în general, ironia cu extremismul şi umorul plastic cu fanatismul uscat: iată întrebări lăsate în suspensie în „Diavolul şi ucenicul său…”. Pornind şi stăruind pe firele unor acuze grave, autoarea studiului nu pare să realizeze că adeverirea uneia ar face imposibilă probarea alteia.

Şi fiindcă am ajuns la probatoriul mult invocat de către cercetătoare, atât în cuprinsul cărţii, cât şi în interviuri şi intervenţii ulterioare (toate, pe un ton ce nu admite replică), surpriza este de a-i constata precaritatea. E o inconsistenţă pe care speculaţia invers proporţională a ajutat-o să se dezvolte, să ia semnificaţiile şi chiar formele dorite de autoare. Citind în paralel cele câteva texte „cu probleme” scrise de Mihail Sebastian (Textele!) şi pasajele citate plus rezumatele oferite de Marta Petreu, rămâi siderat de ceea ce vrea să înţeleagă o cititoare experimentată şi inteligentă din nişte pagini care spun, în explicitul şi în implicitul lor, lucruri sensibil diferite. N-aş vrea să repet efectul controlat-disturbator al interpretărilor marca Marta Petreu, şi să conchid rezolut că absolut niciodată evreul de la „Cuvântul” nu scrie ceea ce citeşte, din el, eseista de la Cluj. Ar fi fost atunci un caz de malentendu critic, o speţă de neînţelegere între autorul unei cercetări de arhivă şi obiectul acesteia. Ce a făcut autoarea mi se pare mai nuanţat şi mai grav din punct de vedere profesional. A sărit peste pasajele, numeroase, care îi infirmă net teza „extremismului”; le-a rezumat pe altele într-un mod convenabil; şi a reluat cu insistenţă aceleaşi câteva fraze bine decupate de restul, pentru a obţine un efect reprobator extins asupra întregii gazetării politice a lui Sebastian.

Cum să dovedesc ceea ce tocmai am afirmat, fără să decupez şi să focalizez, eventual cu modul de lucru şi în maniera Martei Petreu? Să citez toate fragmentele peste care ea a sărit, et pour cause? Ar fi prea multe. Să vin cu propriile rezumate ale textelor deja oferite într-o variantă trunchiată oportun? Poate că aş avea, la rândul meu, un unghi subiectiv de livrare a informaţiei. Astfel că soluţia cea mai bună este să redau integral unul dintre textele maxim incriminate de cercetătoare: una dintre acele „piese” pe baza cărora Marta Petreu îl califică pe Mihail Sebastian drept un „extremist” şi un precursor al articolelor pro-hitleriste semnate, un an mai târziu, de Cioran. Iată deci mai întâi textul lui M. Sebastian, apoi interpretarea Martei Petreu, şi la final interpretarea interpretării articolului din 24 decembrie 1933. El se intitulează „Cu sânge sau nu, tot una e” şi poate fi citit în continuare în întreg conţinutul şi exact în forma lui, cu erorile de culegere şi corectură ale „Cuvântului”: „Nu vi se pare abuzivă avalanşa de comentarii, opoziţioniste şi guvernamentale, în jurul alegerilor şi al rezultatului lor? Ziarele ne (sic!) nuanţă liberală (fosta «anumită presă» de pe vremuri) celebrează cu diverse grade de entuziasm libertatea îngerească a operaţiilor electorale. Ziarele de opoziţie, deplâng dimpotrivă teroarea sub care aceste alegeri au decurs. Pentru unii, a fost în ţară o atmosferă senină de Kindergarten. Pentru alţii, a fost un adevărat măcel. Opoziţia afirmă că au fost omorâţi câţiva zeci de cetăţeni. Guvernul se apără, declarând că chiar dacă au fost ucişi vreo 10-20, au fost în schimb înviaţi pentru vot vreo 20-30.000. Vechi cetitori ai lui Caragiale, noi ştim cu (sic!) adevărul stă cam la mijloc. Noi ştim că nici aşa de liliale n’au fost alegerile d-lui Duca şi sperăm că nici aşa de mârşave n’au fost. Dar, întrebarea pe care ne-o punem şi pe care o propunem meditaţiei cetitorului, este cu totul alta. Să aibe oare vreo importanţă pentru situaţia politică a ţării, modul în care s’au făcut aceste alegeri? Faptul de a fi fost foarte sălbatice sau de a fi fost din contră foarte gentile, schimbă oare efectiv ceva din funcţia parlamentului eşit din asemenea alegeri, angelice sau drăceşti? Iată, nouă ni se pare că nu. Cu riscul de a trece drept cinici, vom spune că în realitate un parlament românesc este mereu acelaş, fie că el s’a născut peste o punte de cadavre, fie că a crescut sub un curcubeu de libertăţi civice. Parlamentele noastre nu funcţionează nici odată în numele justificării lor electorale. Cu desăvârşire lipsite de iniţiativă, complect paralizate de executiv, ele lucrează în subordine, ca un auxiliar tehnic – în cazul cel mai bun – al guvernului. Numai formal parlamentul românesc primeşte un mandat de la naţiune. Dar acest mandat nu-l cunoaşte, nu-l exercită şi nu-l poate exercita. În drept şi în teorie, camerele ar fi organul generator al guvernului. Sugestiile, orientările, directivele, de aici ar trebui să pornească şi de aici ar trebui să le primească guvernul. Dacă lucrurile s’ar întâmpla într’adevăr aşa, atunci da, atunci fără îndoială, origina camerelor ar fi determinantă pentru viaţa lor. Rezultate din alegeri sângeroase, ele ar fi descalificate, întru cât mandatul lor ar fi mandatul crimei. Rezultate din alegeri libere, mandatul lor ar fi mandatul naţiunii. Dar nu e nevoie să fi (sic!) constituţionalist, pentru a şti că treburile nu merg deloc astfel, aici, la noi. Constituite printr’un sistem de forţe, camerele funcţionează în cadrul cu totul altor forţe. Expresie – să zicem a unei serii de elemente politice, ele trăesc prin cu totul alte elemente politice. Termenii alegător – parlament – guvern nu au deloc legătura suitoare, pe care le-o presupune candoarea democrată. «Alegător – parlament» e una, «Parlament – guvern» este cu totul alta. Orice relaţie între aceste două sisteme este lămurit exclusă. Astfel fiind, ce are de căutat aici libertatea sau sălbăticia alegerilor? Şi într’un caz şi într’altul, nu este parlamentul deopotrivă de apt pentru biata lui meserie? Şi-a depăşit vreodată un parlament românesc, oricare ar fi fost el, menirea de înregistrator al ordinelor guvernului? A fost vreodată un guvern, unul singur, în situaţia de a ţine seama de parlament? A existat vreo deosebire esenţială între parlamentul naţional ţărănist din 1928, primul parlament al primelor alegeri libere româneşti, şi oricare parlament poliţist liberal şi averescan dinainte? Hotărât, nici unu (sic!). La fel de şters, la fel de terorizat de voinţa guvernului, la fel de strivit sub pumnul primului ministru, parlamentul d-lui Maniu a fost egal în servilism şi incompetenţă cu cele mai triste camere ale lui Ion I.C. Brătianu. Să nu uităm că în acest parlament liber dela 1928, a fost asasinată reforma administrativă, pe care o aştepta ţărănismul. Să nu uităm că acest parlament liber l-a ales regent pe un domn Sărăţeanu, la ordinul provocator al a (sic!) unui domn Maniu. Şi atunci, la ce a servit consultarea liberă a ţării şi răspunsul ei entuziast, la ce a servit, dacă acest gir moral unanim a fost utilizat la asemenea deplorabile isprăvi? Însângerate sau nu, parlamentele româneşti sunt condamnate să fie ceeace au fost mereu: organe de execuţie servilă, la ordinul şi dispoziţia guvernului. Ele nu pot reabilita un cabinet, dar nici nu-l pot compromite. Ele nu-i pot slăbi situaţia politică, dar nici nu i-o pot consolida. Elementele politice în joc sunt altele, cu totul altele. Iar dacă vă amuză jocul de-a comentarea alegerilor, puteţi să comentaţi! Numai să ştiţi că este un joc.”

Urmează interpretarea Martei Petreu: „Titlul în sine e un manifest. Conţinutul acestui articol de fond spune că alegerile nu au fost libere şi nu au nici o valoare. Grav în acest text nu este faptul că ideile lui Sebastian le prelungesc şi le repetă pe acelea ale lui Nae Ionescu (…). Grav este altceva: că pentru tânărul comentator politic «tot una e» dacă alegerile au fost sau nu însângerate, dacă alegătorii au fost maltrataţi sau nu, dacă au fost omorâţi sau nu. (Pentru cititorul inocent de astăzi: alegerile interbelice, mai ales acelea organizate de liberali, se desfăşurau în sânge, lăsând în urmă morţi şi răniţi.) Indiferenţa lui dacă alegerile s-au făcut cu sau fără vărsare de sânge (ştim că el însuşi era la adăpost, deoarece nu s-a prezentat la vot) e declarată din titlu. «Să aibe oare vreo importanţă pentru situaţia politică a ţării modul cum s-au făcut aceste alegeri», întreabă el retoric. Apoi continuă: «Faptul de a fi fost foarte sălbatice sau de a fi fost din contră foarte gentile schimbă oare efectiv ceva din funcţia parlamentului ieşit din asemenea alegeri, angelice sau drăceşti?» Răspunsul lui este că nu, fiindcă în România «parlamentele (…) sunt organe de execuţie servilă, la ordinul şi dispoziţia guvernului”, deci nu contează dacă alegerile au fost sau nu sângeroase. La raţionamentul său falacios (care reuneşte două chestiuni într-una singură, dar dă un unic răspuns) se poate replica pedestru că, şi dacă parlamentul este sub papucul guvernului, tot contează dacă alegerile au fost sau nu libere, dacă au fost sau nu însângerate. Putem să presupunem că dacă bătăuşii electorali i-ar fi spart lui capul, Sebastian ar fi fost mai sensibil la sânge, mai puţin cinic şi mai puţin sofistic. Cinismul lui Sebastian din acest articol nu e prin nimic mai prejos de cinismul lui Cioran din articolele «Hitler în conştiinţa germană» şi «Revolta sătuilor», din 1934, prin care era justificat dreptul lui Hitler de a-şi fi omorât, în «noaptea cuţitelor lungi», adversarii şi concurenţii. Pentru întreaga echipă redacţională de la Cuvântul, inclusiv pentru Sebastian, în decembrie 1933 conta numai un anume fel de sânge, cel… verde. Exact din acest număr, Zelea Codreanu devine colaborator al Cuvântului, şi deci coleg cu Sebastian; aşa că indiferenţa de pagina întâi a lui Sebastian faţă de sângele alegătorilor este corectată în mod spectaculos cu îngrijorarea, legitimă, de pagina a treia a lui Zelea Codreanu faţă de sângele legionarilor săi, al «copiilor» bătuţi la închisori «din ordinul bancherilor iudeo-masoni»”. (pp. 121-122).

N-aş vrea să pară că subestimez capacitatea cititorului de a înţelege pe cont propriu, fără nici un fel de ghidaj, textul lui Sebastian şi enormitatea interpretării Martei Petreu, oferită deodată cu falsificarea prin omisiune, rezumarea tendenţioasă ori inexactă şi raportările incredibile la „colegul” Zelea Codreanu. Acesta n-a fost coleg cu M. Sebastian decât în opinia exclusivă a autoarei noastre: articolul semnalat e în realitate o scrisoare de protest, pe care „Cuvântul” i-a publicat-o. Depăşind acest detaliu, constatăm că Sebastian nu scrie nicăieri, în coloanele textului său, că „alegerile nu au fost libere”, cum „rezumă” Marta Petreu. Şi este „mai sensibil la sânge, mai puţin cinic şi mai puţin sofistic” decât îl prezintă cercetătoarea. O spune în clar: „Noi ştim că nici aşa de liliale n’au fost alegerile d-lui Duca şi sperăm că nici aşa de mârşave n’au fost”.

E paradoxal, apoi, că Marta Petreu caută o co-responsabilitate a gazetarului de la „Cuvântul” pentru faptul că alegerile parlamentare s-au desfăşurat în sânge. El e un opozant deschis al guvernului Duca, organizatorul lor, şi nu şi-a exercitat dreptul la vot, fapt care, iarăşi, stârneşte dezaprobarea comentatoarei. „Ştim că el însuşi era la adăpost, deoarece nu s-a prezentat la vot”, scrie aceasta, inversând uimitor termenii problemei. Vinovat, din această perspectivă năucitoare, iese alegătorul care nu s-a prezentat la nişte alegeri violente, iar nu guvernul care avea datoria să le organizeze în bună ordine. Deşi l-a distribuit pe Sebastian într-un rol de extremist, Marta Petreu îl asociază aici, retoric, unor practici „democrate” şi „liberale” pe care tot ea le-a expediat într-o paranteză. Pe o a doua treaptă de culpabilizare, problema nu este că guvernul Duca a organizat nişte alegeri sângeroase, ci că gazetarul de la „Cuvântul” nu vorbeşte suficient de mult despre sângele curs. „Noi ştim că nici aşa de liliale n’au fost alegerile d-lui Duca şi sperăm că nici aşa de mârşave n’au fost” e prea puţin, prea fad pentru cercetătoarea de la Cluj…
Dincolo de inconsecvenţe, incoerenţe şi fixarea într-o direcţie greşită a tirului critic, să observăm deturnările conştient operate de Marta Petreu. În textul său, Mihail Sebastian face o analiză nu a alegerilor, ci a rezultatului lor previzibil, înscris într-o ecuaţie deja cunoscută. „Numai formal – scrie el – parlamentul românesc primeşte un mandat de la naţiune.” Indiferent de desfăşurarea şi de câştigătorii alegerilor, parlamentul rezultat se va afla „la ordinul şi dispoziţia guvernului” numit. Cu o aplicaţie de constituţionalist, cu o seriozitate englezească (şi un sarcasm reţinut, de acelaşi tip), Sebastian radiografiază harta puterilor în stat şi constată că dacă guvernul e, aşa zicând, prea Guvern, parlamentul e prea puţin Parlament. Ce este cinic, sofistic şi nedemocratic în această analiză? Unde va mai descoperi Marta Petreu un „extremist” care să ceară o pondere mai mare a Parlamentului cu mandat de la alegători? Cum poate compara ea un text absolut benign, civilizat, „cuminte” şi cu minte al lui Sebastian, cu articolele în care nesăbuitul Cioran va justifica dreptul lui Hitler de a-şi fi omorât adversarii şi concurenţii? Şi cum se ajunge, pe baza acestui articol scris de M. Sebastian, la concluzia suprarealistă că pentru autorul lui „în decembrie 1933 conta numai un anume fel de sânge, cel… verde”?

În formidabila lui publicistică, din care Marta Petreu ne oferă mostre amestecate cu propriile substanţe inflamabile, Mihail Sebastian are un termen pe care îl foloseşte frecvent, într-un sens generos: încadrare. Ştim azi că nu i-a fost uşor să se încadreze în cultura română, dar a reuşit să o facă, printr-un efort constant de a participa la o dinamică specifică, păstrându-şi în acelaşi timp identitatea.

Unde poate fi însă încadrat, cu stricteţe, efortul Martei Petreu de a face din el un prim extremist de dreapta al generaţiei ‘27? O spun cu regret pentru înzestrarea reală a autoarei în eseistică şi în domeniul ideilor generale. Cartea ei, cu premise false, analize improprii, rezumate tendenţioase şi răstălmăciri în toată regula, intră în speţa malpraxisului critic.

Marta Petreu, „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian”, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 296 p.

(Text publicat în „Idei în dialog”, nr. 10, octombrie 2009)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *