A fost odată ca niciodată

Un rapel ironico-nostalgic, o „comedie” a unor tempi passati, noul roman al lui Dan Lungu Sunt o babă comunistă! (Polirom, Iaşi, 2011) realizează ceea ce puţini prozatori reuşesc, să te facă să respiri „aerul timpului”, a acelui timp care încă mai trăieşte pentru unii dintre noi în amintire, să te mişti în atmosfera unei alte planete fără balonul de oxigen al cunoaşterii ştiinţifice. Cuvântul „comunism”, prezent şi în titlu, este un termen care se oferă ca motiv de reflecţie pentru generaţia care a trăit „epoca”, şi care odată cu sfârşitul ei priveşte înapoi cu nostalgie. Ştim foarte bine, că în majoritatea cazurilor, între trăit şi reflecţie asupra trăitului se interpune un interval de timp, mai scurt sau mai lung. Există şi excepţii, spre exemplu, pentru personajele sofisticate ale romanelor lui Anton Holban trăitul aproape coincide cu introspecţia, cu obstinata întoarcere pe toate feţele a unui gest, a unui fapt de viaţă care devine tot mai incomprehensibil pe măsură ce este mai minuţios analizat. Însă, în mod obişnuit, reflecţia vine mai târziu, când trăitul s-a consumat deja şi introduce adesea un filtru subiectiv.

Nostalgia este una dintre marile teme ale romanului, să ne reamintim de Proust, însă în contextul acestui roman ea dobândeşte o serie de note particulare. Coborât în peiorativ după Revoluţia din Decembrie 1989, cu termenul „nostalgic” erau desemnaţi cei care dovedeau un ataşament incomprehensibil şi adeseori cu motivaţii ilicite faţă de perioada comunistă. Nostagicul este o specie de supravieţuitor al cataclismului ce a dizolvat lumea în care a trăit şi care îşi doreşte renaşterea acelei lumi legându-şi speranţele de miracolul unei postume restauraţii. Nostalgicul valorizează trecutul printr-o antiteză sistematică şi dramatică cu prezentul remarcând pierderea unui sistem de valori şi a unui mod de viaţă înnobilat adesea fictiv. Nostalgicul este cel care a dus-o mai bine atunci, extinzând acest fapt şi asupra majorităţii semenilor lui, şi care o duce rău în prezent remarcând acelaşi lucru şi pentru ceilalţi. Nostalgicul trăieşte din perspectiva altui timp, idealizat, pentru care nostalgia rămâne singurul vehicul capabil să-l transporte acolo, „în miezul unui ev aprins”.

Fapt semnificativ, romanicerul încredinţează perspectiva asupra acestei lumi unei femei în vârstă, Emilia (Mica) Burac, devenită prin căsătorie Apostoaie, cu studii medii, şcoală profesională şi liceu, muncitoare într-o întreprindere şi mamă a unei fete, Alice, măritată cu un canadian. Dan Lungu şi-a ales acest everyman feminin pentru a reda locului comun, banalului, o demnitate care nu are nicio legătura cu ideologia. Suntem invitaţi să privim lumea pe care lipim eticheta „comunism” din perspectiva acestei femei simple. Consideraţiile ei, amintirile ei, sentimentele ei alcătuiesc substanţa romanului, liantul lor fiind neîndoielnic nostalgia. Punctul ei de vedere nu este nicidecum singular, şi, perspectiva sa, evident limitată, exclude partea întunecată a regimului, dar în mare măsură şi regimul însuşi, dar nu şi toate acele trivia care nuanţează existenţa cotidiană. În Rămăşiţele zilei, Kazuo Ishiguro proceda la fel încredinţând perspectiva asupra unor evenimente de o importanţă capitală unui majordom, iar Bohumil Hrabal desfăşura istoria din perspectiva picarescă, la firul ierbii a unui ospătar în minunatul său roman, L-am servit pe regele Angliei. Abia aceste perspective triviale devin insolite, relevă calitatea îndoielnică, absurdă şi adesea improvizată a istoriei făcută de cei puternici, o istorie care rescrie existenţa unor anonimi complet dezinteresaţi de resorturile cognitive şi ambiţiile politice ale actorilor principali. Chiar dacă din reflecţiile Emiliei lipseşte orice referinţă ideologică, nu este vorba numaidecât de cecitate, şi judecăţile simple ale femeii conferă abisalitate locului comun. Este marea descoperire a romanului pornind de la Kafka. Şi cred că acesta este unul dintre pariurile ţinute ale scriitorului.

Ştim deja aproape totul despre acest sentiment că „atunci era mai bine”, iar prozatorul nu se sfieşte să inventarieze cu ajutorul personajului locurile comune, într-o amuzantă querelle între mamă şi fiică, impersonând fiecare o nouă generaţie. Vârstnicii şi tinerii se confruntă mereu pe acest teritoriu al timpului şi al valorilor neîmpărtăşite. Între acoladele acestui „era mai bine” se află însă o viaţă, derizoriul nu este numaidecât un element dizolvant şi cred că prozatorul îl valorizează pozitiv la confiniile cu genul care-l reprezintă cel mai bine, bancul. Mitu (de la mit?), povestaşul întreprinderii, toarnă bancuri cu nemiluita până când întreaga existenţă pare să devină astfel, o glumă. În aceste numeroase pliuri ale bancului se află realitatea, simulacrul joacă un rol important, paravan şi joc secund cu treburile serioase, plasate în neseriosul vindecător şi coroziv al burlei prin care nimicul dobândeşte consistenţă. Nici reconversiile ulterioare nu schimbă regula jocului, secretarul de partid pe întreprindere se călugăreşte după revoluţie, Mitu participă pe listele P.R.M., partid de extremă dreapta, la alegeri, relevându-se şi calitatea sa de turnător. Ieşiţi din filmul care le-a dat viaţă actorii pot fi orice, însă rolul care i-a consacrat se află în această proiecţie nostalgică, filmul vieţii Emiliei. Nostalgia ei recuperează în primul rând o serie de evenimente care configurează însăşi substanţa existenţei ca loc comun. Dar micile evenimente şi personajele antrenate în ele introduc propriile irizări şi locul comun explodează într-o polisemie neaşteptată. Penuria devine fundalul pe care se înscrie miracolul, transfigurarea banalului, bucuria simplă, o viaţă care pare să ignore dimensiunea politicului.

Există însă în roman şi o perspectivă de umbră, cea a doamnei Rozalia a cărei istorie de familie ne plasează în avalul Epocii de Aur, la începuturi, înregistrând parte şocul pe care societatea românească îl suporta în anii ’50, anii reformelor radicale. Naţionalizarea, colectivizarea, intoleranţa politică, discriminarea pe criterii ideologice, de clasă, evenimente care au modificat din temelii societatea românească sunt filtrate prin intermediul unei istorii sensibile, fără contondenţele resentimentului, spusă cu o nobleţe reţinută, pentru că există în ce o priveşte pe doamna Rozalia un profil aristocratic. El aparţine unui trecut şi mai îndepărtat, apanaj al unei burghezii din l’ancien régime, cu un pronunţat sentiment al demnităţii breslei. Pe scurt, o definiţie antinostalgică: „-Dragă domană, ăsta e comunismul meu: cel care a luat cu forţa atelierul tatii, care mi-a retezat din faşă visul de a mă face pcitoriţă, care m-a lipsit de culori toată viaţa.” Comparaţia se insinuează şi prin intermediul acestei istorii paralele care relativizează avenit punctul de vedere al personajului principal. Retrospectiva nostalgică este dublată permanent de o perspectivă critică a timpului prezent, discordia provine de aici, prezentul nu mai are farmecul lui „odinioară”, al „timpului pierdut”, nu al comunismului ca atare, cât a existenţei acolo într-un mediu prietenos, al unor solidarităţi irecuperabile. Există un nucleu inefabil al nostalgiei, care nu se lasă analizat, raţionalizat, parte din substanţa oricărei vieţi trăite normal. Acest nucleu împrumută timpului o formă sensibilă, amprenta unică a acelui timp. Este ceea ce relevă romanul lui Dan Lungu, ceea ce ţine de farmecul retrăirii, al amintirii. În acest nucleu comunismul se topeşte indefinit, ca şi cum nu ar fi existat sau ca o glumă, un banc reuşit.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *