La sfârșitul anului trecut, Mihai Moldoveanu a fost eliberat din închisoare, după 17 ani, în urma unei decizii CEDO, în care se hotărăște încălcarea dreptului la un proces echitabil, în care nu a fost audiat, nu s-au administrat probe și nu a avut apărare.
Din ziua în care a fost arestat, acum 17 ani, Mihai Moldoveanu încearcă să-și demonstreze nevinovăția. Tot din acea zi, nu și-a mai văzut fiica, atunci în vârstă de doi ani.
În cadrul ediției de anul acesta a Festivalului de film pentru drepturile omului, One World Romania, a participat într-o dublă sesiune de discuții cu spectatorii filmului The Thin Blue Line, în care și-a prezentat cazul.
În prezent, Mihai Moldoveanu este student în anul patru la Facultatea de Drept, Universitatea „Spiru Haret” . În luna martie a început procesul de rejudecare a cazului său.
Interviu de Ileana Bîrsan (I.B.) cu Mihai Moldoveanu (M.M.)
I.B. Se spune despre cazul tău că este cea mai mare eroare judiciară din România. În opinia ta, cazul tău este, în fapt, un lung șir de grave abuzuri. Despre ce abuzuri este vorba?
M.M. Abuzurile încep odată cu perioada de anchetă de la Oradea, de la începutul anului 1996, cu nesfârșitele bătăi din arest și cu interdicția de a vorbi strict confidențial cu apărătorul, timp de 8 luni de zile. Apoi tribunalul Bihor, prin decizie judecătorească, ne interzice (mie și colegilor de dosar) să luăm legătura cu presa și poliția, până la mijlocul lui ’98. La proces, președintele completului, judecătorul Adrian Popa , face în așa fel încât să nu fie luată în discuție nicio probă importantă, refuză contraexpertiză, iar judecarea fondului se face în lipsa mea. La Curtea de Apel procesul decurge impecabil, cu audierea martorilor, cu apărare, cu administrare de probe. La Curtea Supremă de Justiție (actuala Înalta Curte de Casație și Justiție), unde speram ca totul să se clarifice definitiv și instanța supremă să facă dreptate, am parte de cel mai dezastruos proces, un îngrozitor circ. Într-o ședință care nu durează mai mult de cinci minute, fără să am apărare, fără să mi se dea cuvântul, fără martori și fără probe, completul îmi cere să răspund cu „da” sau „nu” dacă sunt vinovat și dă sentința definitivă de 25 de ani închisoare.
I.B. Judecătorii de la Curtea de Apel au fost „sancţonaţi” pentru că te-au achitat?
M.M. Nicidecum, semn că se poate face justiție corect și cu coloană vertebrală. Judecătorul Gheorghe Groza, care a condus procesul ca la carte, a fost, între 2005-2010, Președintele Curții de Apel Oradea și și-a văzut în continuare de meserie, cu responsabilitate și cu onoare. Judecătorii de la ÎCCJ ar trebui să fie profesional și moral niște exemple pentru toți cetățenii României. Dar ce exemplu să fie doamna Livia Stanciu, președinta Înalte Curți, de vreme ce la revizuirea de după hotărârea CEDO comite un abuz incalificabil, în loc să respecte și să aplice legea. Din păcate, la Înalta Curte de Casație și Justiție, se trece deja și în sfera legislativului.
I.B. În ce constă abuzul președintei ÎCCJ?
M.M. În cazul meu, completul de cinci judecători trebuia să constate că cererea mea de revizuire se încadrează în litera legii, să ia la cunoștință de decizia CEDO și să o pună în aplicare. Atât. Nu aveau dreptul să facă nimic altceva. În baza deciziei CEDO ei ar fi trebuit să caseze decizia din recurs și să trimită dosarul la rejudecare. Însă, domna Livia Stanciu, președinta completului, a intrat și în sfera revizuirii generale, adică pe fondul cauzei. Așa a ajuns să pună măsura preventivă (interdicția de a părăsi țara) cu toate că legea nu prevede așa ceva. Și procedura de revizuire în baza deciziei CEDO nu prevede luarea unei asemenea măsuri, tocmai pentru că automat trebuie să intre pe fondul cauzei. Nu avea competența să intre pe fondul cauzei. În plus, abuzurile nu se opresc aici. Doamna Livia Stanciu (împreună cu restul completului) a trecut în decizie faptul că există indicii clare că eu aș fi autorul faptei, din nou un abuz și încălcarea legii, mai mult, încălcarea flagrantă a dreptului la un proces echitabil, exact un punct esențial în decizia CEDO.
I.B. Avem de-a face cu noi abuzuri, în ciuda faptului că există hotărârea CEDO care amendează exact încălcarea dreptului la un proces echitabil. Ce vei face?
M.M. În primul rând, voi depune o nouă plângere la CEDO împotriva deciziei definitive dată de completul de 5 judecători pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la liberă circulație, dar până se va judeca la CEDO se va prescrie răspunderea penală a acestor judecători, așa cum s-a prescris răspunderea penală a judecătorilor care m-au adus în situația asta, pentru că au trecut foarte mulți ani. În al doilea rând, voi depune plângere penală împotriva celor cinci doamne judecătoare la Parchet, la Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), la Ministerul Justiției, la Comisia pentru Abuzuri din Camera Deputaților și cea de la Senat, Comisia pentru Drepturile Omului. Dar sunt puține șanse ca cineva să încerce să ia vreo măsură.
I.B. Ce implică această lipsă de responsabilitate?
M.M. Într-o țară normală, cu o justiție normală, cele cinci doamne judecătoare ar fi suspendate din funcții de către CSM, iar Parchetul ar începe urmărirea penală împotriva lor, pentru abuz în serviciu.
I.B. Asta în cazul în care CSM nu e corupt.
M.M. Judecătoarea Livia Stanciu este membră CSM. Deci ar trebui fie să se autosancționeze, fie să se retragă. Puțin posibil. Totul se desfășoară în cercul judecătorilor, pe care nu-i interesează altceva decât interesele lor personale și atât. Din punctul lor de vedere noi n-ar trebui să deschidem gura. Dacă primesc pedeapsă de 25 de ani de închisoare, eu n-ar trebui decât să mă duc să-mi execut pedeapsa și să tac. În România, la ora actuală s-a instaurat teroarea impusă de o parte dintre funcționarii acestui sistem.
I.B. Odată prescrisă responsabilitatea acestor judecători, cum se mai justifică temerea lor?
M.M. Cei trei judecători care m-au condamnat pe mine în 2000 sunt la pensie. Sigur, acești oameni au de apărat un statut, niște pensii foarte mari și țin cu dinții la respectul pe care îl aveau atunci când erau judecători. Nu pățesc nimic, nu sunt trași la răspundere pentru nimic, dorm liniștiți și nu contează viața unui om și a familiei. E un capitol încheiat. Dar aș vrea ca măcar de acum încolo lucrurile să funcționeze just și măcar de aici încolo judecătorii care nu respectă legea să înțeleagă că greșelile și abuzurile pe care le fac pot distruge vieți și chiar distrug foarte multe vieți. Încă sunt foarte multe cazuri de nevinovați închiși. Se comportă cu noi de parcă am fi niște câini maidanezi, pe care îi iei de pe stradă și-i arunci într-o cușcă. În acest grup preocuparea principală este acoperirea reciprocă și sunt în stare să calce pe cadavre.
I.B. De când ai fost închis ai vorbit și ai scris în continuu despre nevinovăţia ta, ai atenţionat instituţiile publice de cazul tău, ai apelat la varii metode de a atrage atenţia asupra cazului tău și cu toate astea numele Mihai Moldoveanu este necunoscut celor mai mulţi. De-a lungul anilor, cazul a fost prezentat constant (presa scrisă sau televiziune), însă fără un ecou semnificativ. Acum, după ce decizia CEDO a fost dată, ești liber, de ce crezi că presa nu dă atenţie mai mare cazului tău?
M.M. Din punctul meu de vedere, noi nu avem o presă responsabilă și jurnaliști adevărați. Stau pe un subiect cât e cald, după care uită de el sau îl îngroapă. Nu merg mai departe, nu fac investigații, nu provoacă, nu chestionează, nu propun. Iar dacă este să rămân la capitolul justiție, presa e foarte conștientă de multele și gravele erori judiciare din ultimii ani, sunt încă mulți nevinovați închiși și, probabil, că vor mai fi. Atâta vreme cât nu le pasă, nu iau atitudine și nu se fac niște investigații ca la carte, genul acesta de abuzuri vor continua. Din păcate, presa s-a obișnuit să nu reacționeze și, mai rău, să insiste pe subiecte neimportante. Ce nu înțelege presa e că respectarea drepturilor procesuale și ale drepturilor omului într-un proces penal sunt extrem de importante. Sunt mai importante decât orice altceva.
I.B. În 1998, îţi este interzisă legătura cu presa și, totuși, reușești să trimiţi din închisoare un jurnal care ajunge la Olivia Steer, pe atunci reporter în Oradea. Odată cu materialul ei, eticheta de criminal începe să dispară, iar procurorii încetează să se mai laude în presă cu „captura”. O dovadă că presa este o putere, dacă jurnalismul e făcut cu curaj și responsabilitate.
M.M. Olivia Steer este singura ziaristă care a încercat să facă o investigație adevărată, dar asta a fost acum 15 ani. De atunci, sigur am apărut la televizor, în emisiuni înregistrate sau în direct, au fost reportaje, însă nicio încercare serioasă de a sta de vorbă cu procurorii, anchetatorii, judecătorii, avocații, cu toate părțile implicate în acest caz. Din păcate, lucrurile sunt pe dos. Presa ar trebui să fie o putere, însă este din ce în ce mai dependentă de interese politice, lipsită de interes și vlagă, și, ce-i mai grav, fără să-și asume misiunea de a responsabiliza opinia publică. Justiția, dimpotrivă, nu ar trebui să fie o putere, ci tocmai elementul care menține echilibrul între puterile statului.
I.B. Procesul de rejudecare a început. Din nefericire, a debutat cu încă o serie de abuzuri și ilegalităţi. Nu e limpede că finalul procesului va fi achitarea și perspectiva nu pare deloc optimistă.
M.M. Nici n-are cum, pentru că responsabilii n-au niciun interes să fie limpede. Nu au niciun interes ca eu să fiu lăsat să-mi demonstrez nevinovăția. Pentru că dacă mă vor lăsa, abia atunci se va trezi și presa și va începe să-i chestioneze pe cei implicați.
I.B. În ce situaţie se va trezi presa?
M.M. Dacă voi obține achitarea. În cazul celălalt, în care mă vor trimite din nou la închisoare, nu va mai conta pentru nimeni, nu va mai exista niciun interes.
I.B. Nu crezi că vor reacţiona?
M.M. Foarte puțini sau aproape deloc. O să vină una, două televiziuni, vor face o știre cu sentința și așa se va închide subiectul.
I.B. Printre sutele de scrisori către instituţiile statului, ai scris și o cerere de graţiere către Președinţie. Ai primit vreun răspuns?
M.M. Da, am primit, însă e jenant cât de neprofesionist și dezinteresat este tot sistemul. Consilierul prezidențial mă informează că a trimis cererea mea către Ministerul Justiției, Ministerul mă informează că a trmis cererea mea către Parchetul General, Parchetul General îmi răspunde că a trimis cererea la Înalta Curte de Casație și Justiție, care răspunde că nu mai este de competența lor pentru că e sentință definitivă. Punct.
I.B. Mi-ai spus la un moment dat, că te-ai întâlnit cu oameni din sistemul judiciar care îţi știu cazul, știu dosarul și sunt convinși că ești nevinovat. De ce nimeni nu face nimic?
M.M. Lipsesc interesul și curajul. Sunt mulți procurori de la Parchetul general care sunt ferm convinși că sunt nevinovat și ei ar putea face ceva, chiar și în faza asta a procesului. Nu-i oprește nimeni să se autosesizeze, să înceapă o anchetă și să-i găsească pe adevărații autori. Dar nu văd vreun procuror care să aibă curajul să inițieze așa ceva, pentru că nimeni n-ar vedea cu ochi buni o asemenea acțiune și, probabil, că ar genera multe conflicte interne. Procurorii au depus un jurământ să respecte legea și drepturile cetățenilor, însă pe de altă parte ei apără și interesele statului român. Însă în cazul meu, așa cum certifică și CEDO, statul român a greșit. Iar ce nu înțeleg ei este că statul român suntem noi, cetățenii țării, iar salariile lor sunt plătite de noi, de cei de care-și bat joc, până la urmă.
I.B. În concluzie, există două soluţii ca dosarul tău să aibă parte de atenţia cuvenită și de justiţia necesară. Pe de-o parte, e nevoie de o autosesizare a Parchetului general care poate redeschide dosarul, și, pe de altă parte, ar fi mai mult decât binevenită o investigaţie profesionistă făcută de presă. Ambele soluţii pot merge legal, în paralel cu procesul aflat în derulare. Deocamdată ești încă singur în această luptă. Care este temerea cea mai mare?
M.M. Sincer, nu mă tem, pentru că nu mai sunt în situația și în faza în care să mă tem. Doar că mă pot aștepta și la chestiuni extrem de urâte din partea lor și fără prea multe discuții să mă trezesc cu 25 de ani închisoare și să mă întorc la pușcărie. Dacă și-au permis să-și bate joc de decizia CEDO în cazul fetei cu care sunt în dosar, nu văd de ce nu și-ar permite același lucru și în cazul meu. Miza acestui proces pentru oamenii responsabili de abuzuri este foarte mare. Să ne închipuim că ar apărea adevărații autori ai crimei, descoperiți de ziariști sau de un procuror curajos de la Parchet. Ce ar însemna asta pentru Adrian Popa, judecătorul care mi-a dat 25 de ani la procesul de la Tribunal, pentru Florin Demian, procurorul care a condus ancheta și tortura din arest, pentru Lele Alexandru, cel care a condus execrabil ancheta de la fața locului. Ce ar însemna pentru judectorii Ioan Griga, Nineta Anghelina sau Luminița Zglimbea de la Înalta Curte, sau pentru Mircea Aron, membru CSM și judecătorul care și-a bătut joc de decizia CEDO, în cazul fetei cu care sunt în dosar. Și ce ar însemna asta pentru Livia Stanciu care, abuzând din nou de putere și funcție, a declarat că din punctul ei de vedere eu sunt vinovat, deși nu avea niciun drept și nicio competență. Cum s-ar termina circul ăsta? Ar ieși Livia Stanciu în fața presei să-și recunoască greșeala și să-și depună demisia?
I.B. Mai crezi că poţi avea un proces echitabil?
M.M. Încă mai sper ca cele trei judecătoare de la Înalta Curte de Casație și Justiție să fie curajoase și oneste, să-și facă meseria și să aplice legea. Sper ca cele trei judecătoare să nu asculte ordinul ilegal și abuziv al doamnei Livia Stanciu de a admite din start recursul Parchetului și de a casa decizia Curții de Apel, deci de a respinge achitarea. Nu am nevoie de milă sau de indulgență, am nevoie de un proces corect, pe care trebuia să îl am acum mai bine de 17 ani.
Pe Mihai Moldoveanu îl puteţi sprijini și încuraja, puteţi da mai depate povestea lui și puteţi fi la curent cu evoluţia procesului pe pagina lui de Facebook.
