Adio tovarăşe Dej… dar rămâi etern!

Tovarăşul Dej a murit pe neaşteptate. Citind ziarele vremii luna martie a anului 1964 părea, mai degrabă un început decât un sfârşit. Alegerile, câştigate de comunişti cu un procent demn numai de o democraţie populară (99 şi ceva la sută) prevesteau, aşa cum avea să spună viitorul răposat într-o alocuţiune televizată, zorii unui viitor luminos. Acum ştim cu toţii că nu a fost aşa, dar atunci era cel puţin speranţa!

Joi, 18 martie 1964, încep lucrările primei sesiuni a proaspetei legislaturi. În aceeaşi zi, într-un colţ pe prima pagină a ziarului Scânteia, apare discret un buletin medical privitor la starea de sănătate a Tovarăşului Gheorghe Gheorghiu Dej. Se spunea că suferă de o afecţiune pulmonară agravată în ultimul timp de apariţia unor “complicaţii hepatice cu icter şi insuficienţă hepatică”. Medicii par, totuşi, optimiştii.

Ziua următoare, pe la prânz, Tovarăşul Dej este confirmat de Marea Adunare Naţională în fruntea partidului, iar Ştefan Voitec citeşte în faţa Adunării scrisoarea celui ales. Aplauze prelungi, urale…, în timp ce colţul din Scânteia şopteşte că starea de sănătate a liderului continua să se agraveze.

La ora 17.43 tovarăşul Dej moare. Imediat, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român, Consiliul de Stat şi Consiliul de Miniştri se întrunesc şi iau primele decizii privitoare la înmormântarea ce va urma. Se constituie o Comisie de partid şi de stat pentru organizarea funeraliilor formată din tovarăşii Chivu Stoica (preşedinte), Emil Bodnăraş, Alexandru Drăghici, Leonte Sălăjan şi Ştefan Voitec.

Doliul naţional, ca şi pelerinajul de adio, avea să dureze până în ziua înmormântării. Catafalcul expus la Sala Palatului se vizitează zilnic (după un program bine stabilit), iar ziarele publică pagini întregi cu telegrame de condoleanţe (Tito, Kadar, Hruşciov, de Gaulle, Jivkov ş.a), alături de gânduri ale unor muncitori, ţărani, ingineri şi chiar poeţi ce nu îşi pot ascunde durerea. De pildă, într-un sfâşietor Adio în Scânteia… Tudor Arghezi… Gheorghe Gheorghiu Dej, căruia îi scriam din când în când numindu-l Iubite Tovarăşe Dej, a pierit dintre noi, cu tinereţea, cu puterile şi voiniciile lui, adică pentru totdeauna. Condeiule al meu de mângâieri, de consolări şi reverie, fă-te om, fă-te popor, pune-ţi sarică de spini şi plângi la porţile lumii. Cel mai teafăr dintre noi a trecut pe ele în nu ştii unde, haosul începe, cu o poartă mută, cu lacăte grele.(…) Nu sînt în stare să cred că Gheorghe Gheorghiu Dej s-a isprăvit.

Probabil că nici familia lui Gheorghe Gheorghiu Dej nu era în stare să creadă că s-a isprăvit, dar aceasta nu interesa pe nimeni. Mai importantă pentru ziare, familia politică ce sta de veghe la catafalc, gaseşte timp să împartă durerea cu momente de luciditate în care se iau decizii privind succesiunea.

Într-o marţi, cu o zi înainte de înmormântare, Scânteia publică un comunicat privind hotărârile şedinţei plenare a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. La propunerea Biroului Politic, în funcţia de prim-secretar al Comitetului Central al PMR, a fost ales în unanimitate Tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Tot acum, şedinţa comună a Comitetului Central al PMR, Consiliului de stat, şi Consilului de Miniştri al RPR, adoptă o hotărâre având drept scop eternizarea memoriei lui Dej. Măsurile concrete sunt enumerate de Marius Stan în excelentul său articol de ieri. E vorba localităţi întreprinderi, instituţii, străzi, bulevarde numite după defunct până la statui, plăci comemoriative şi timbre.

Aşadar, fără preot, fără bocetele familiei, pe 24 martie are loc înhumarea în Parcul Tineretului, iar pe prima pagină a Scînteii într-un chenar negru este publicată o scurtă biografie a defunctului. Restul spaţiului editorial este însă ocupat de mesaje de felicitare pentru noul conducător, semnate de cei care, cu câteva zile în urmă, adresau telegrame de condoleanţe. O zi mai târziu, la mitingul de doliu, Tovarăşul Nicolae Ceauşescu îşi ia rămas bun: Adio scump tovarăş şi prieten! Vom păstra în inimile noastre neatinsă amintirea vieţii tale luminoase.

Amintire? În locul unei eternizări hotărâte în grabă, în următorii ani se va aşterne o uitare programată.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *