Normalități, vise și reflecții… (variațiuni pe o melodie de C. G. Jung, interpretată cu accente caragialiene)

Mi-am petrecut ultimele șase luni, ca profesor invitat de literatură română, la una dintre cele mai „fericite” universități europene, cea din Zürich (tradiție veche, fonduri îmbelșugate – chiar și după standardele locale, profesori mari, biblioteci doldora, infrastructură dichisită, studenți destui). Întrebată de cei de-acasă căror cauze i se datorează starea mea de bine, aici (căci eram, de fapt, neacasă, departe de ai mei, într-o lume pe care o știu de mult și care continuă să îmi suscite întrebări și rezerve esențiale, așa cum le scriam în Jurnalul elvețian, publicat în 2003), răspunsul cel mai sintetic pe care l-am putut da este cel despre bucuria de a trăi într-o lume normală. O lume așezată, în primul rînd și în toate sensurile: dacă, acum 19 ani, ca bursieră aici, descopeream o arhitectură și o vegetație urbană peste care nu trecuse nici un război, revenind după tot acest timp am regăsit nu doar aceeași arhitectură și aceeași vegetație, ci și aceleași magazine, aceeași rețea de tramvaie, aceleași legi, aceleași prețuri la nivelul cotidianului și …aceeași poziție a rafturilor cu iaurturi în supermarketul vechiului meu cartier! O lume liberă și confortabilă în viața ei de zi cu zi.

Ziua de azi, la fel de sigură ca ziua de mîine (și ca ziua de poimîine). Nimeni nu mi-a pus vreo pilă la examenele de sfîrșit de semestru, nu am dat nici un plocon nimănui, la gura ghișeelor sfintei (și eficientei) lor birocrații, nici o vînzătoare nu mi-a spus că n-are să-mi dea restul. Nimeni nu m-a întrebat, superior-insinuant, a cui sunt și ce-am dat (cui și cît) ca să fiu invitată să predau la ei. Nimeni, în universitate, nu mi-a cerut vreun material de întocmit peste noapte, n-a trebuit să vin pe fugă la birou duminica, pentru că undeva, din mintea unui superior ierarhic, s-a ivit comanda pe viață și pe moarte „trebe mers, trebe făcut!”. Nici o decizie ministerială (dar elvețienii nici nu aveau, pînă mai ieri, un minister al educației naționale…) sau rectorială nu mi-a dat peste cap calendarul cursurilor, care se stabilește, de fapt, aici, cu un an academic înainte. Scutită de surprize, neprevăzuturi și alte tulburări la nivelul vieții zilnice și al ritmurilor meseriei pe care o fac, am avut rezerve de energie pentru a citi, a scrie, a călători, a reflecta, a visa, pentru a-mi trăi viața așa cum voiam. Pur și simplu.

Desigur, vor spune cititorii „care știu mai bine”, nici lumea asta nu-i perfectă. Nu este, slavă Domnului, și mă grăbesc să îl rog, pe același Domn, să mă păzească de lumi perfecte, că am avut parte destulă vreme de una, și mi-a ajuns… Elveția are disfuncții, are neliniști, are politicieni, bănci, scandaluri la scenă deschisă, mari probleme și mici necazuri. Dar toate se pot gestiona – nu se pot rezolva, neapărat sau imediat, e drept – în limitele decenței și ale normalității. Tot astfel cum nația întreagă nu tremură (fără să priceapă) dinaintea următoarei discuții a bugetului cantonal, nici universitățile nu urmăresc cu mic cu mare, „cu sufletul la gură” și „cu inima a mînă” (cum știm noi, românii, deloc întîmplător, să ne descriem stările existențiale…), ce se dezbate în Parlamentul federal din Berna. Viața lor de mîine nu depinde de asta, chiar dacă viața lor în general mai depinde și de asta. De ceea ce se decide la Berna, vreau să spun.

Față de o astfel de lume, România actuală este „o altă planetă”; despre care aveam să descopăr că elvețienii erau foarte bine informați și puteau formula comentarii destul de avizate. Nu degeaba un cotidian de excelența lui Neue Züricher Zeitung a fost acuzat de cei ce dețin adevărul absolut pe plaiurile mioritice că ar fi o agentură băsesciană: gazdele mele știau politică românească, nume, date și evenimente, invocate cu precizie de ceasornicar în discuții – și cu un reflex vechi, sădit aici prin educație și prin tradiție, după care aflatul în treabă și datul cu părerea nu șed bine la omul serios…

Așa se face că, mai degrabă decît a mă provoca să reflectez asupra lumii căreia îi eram oaspete (nu reflectăm decît oprindu-ne din mers, nu ne oprim decît împiedicați de vreo dificultate…), întrebările studenților și colegilor mei de la Universitate m-au întors mult mai adesea asupra realităților de acasă. Mi-au cerut să mă pronunț, să explic, să motivez o lume în care ritmurile lente și previzibile ale spațiului mioritic (deal-vale) par să fie înlocuite de frenetice trasee în montagnes russes, iar Agora e demult un fel de Moși care nici nu mai amuză pe nimeni. Nu e o ipostază comodă. Era vorba despre țara mea. Și ei și-au amintit imediat de Cioran: „vă înțelegem, au spus, o iubiți și vă doare”. Era vorba despre o lume în care, în mod evident, viața mea era mai dificilă decît în străina mie Elveție. Citiseră (fie și numai în bune traduceri franceze sau germane) Ana Blandiana, așa că m-au asigurat că îmi înțeleg dorința de a mă întoarce acasă „din țări mai libere și mai bogate”, chiar dacă lor tot sinucigașă li se pare. Eforturile mele de a le povesti suprarealismul cotidianului românesc se integrau repede, coerent, amintirilor lor (fie și indirecte, intermediate de presa germană bună de care se bucură opera lui Cărtărescu) despre lumea din Orbitor, despre Bucureștiul halucinat și despre (NZZ, din nou, cu ale sale sugestii de lectură…) …Urmuz. Am avut parte, mereu, de interlocutori interesați și de un teritoriu cultural de referințe posibile. O singură întrebare rămînea, în discuțiile mele cu localnicii, mereu suspendată: „Doamna profesoară, dvs. cu cine votați?”. Cei mai mulți nu își dădeau seama de tezaurul pe care îl activau astfel – ei, întrebîndu-mă, eu incapabilă să le dau un răspuns. Și Caragiale, ca un înger al pierzaniei, trecea prin liniștea căzută între noi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *