Despre poezia română contemporană. Un exerciţiu, niţel stupid, de entuziasm

E un moment bun pentru poezia română – nu numai pentru că se scrie mult şi bine, dar şi pentru că se şi traduce mult şi bine. Au apărut în ultimii ani, în primul rând graţie programelor de traducere ale Institutului Cultural Român, câteva antologii în limbi de o importanţă strategică, în primul rând engleză şi suedeză, bine primite în presa din ţările-ţintă. Amintesc aici numai masiva Om jag inte får tala med någon nu. 27 poeter från Rumänien, o antologie de aproape 500 de pagini de poezie română tradusă în suedeză la editura Tranan, şi The Vanishing Point that Whistles, de la Talisman House, editată de Paul Doru Mugur, Adam J. Sorkin şi Claudia Serea.

Pe lângă aceste iniţiative catalizate de ICR, au existat şi altele private, de asemenea bine primite de presa culturală străină. În ce priveşte traducerile în engleză, referinţa primă necesară aici e la excelenta antologie alcătuită şi tradusă de Martin Woodside, Of Gentle Wolves, apărută în iulie 2011 la Calypso Press; Woodside, poet remarcabil el însuşi, e un mare iubitor de poezie română, pe care o cunoaşte (inclusiv secţiunea ei contemporană) în amănunt. (Contează, poate, şi amănuntul matrimonial că e căsătorit cu o româncă.) Aşa încât traducerile lui sunt de o precizie care nu pierde niciodată din vedere poeticul, foarte aproape de acea „etică a traducerii” despre care vorbeşte la modul ideal traductologia contemporană.

Ca să ne convingem direct de efectele pozitive ale unor asemenea traduceri, o să listez mai jos reacţia entuziastă a unuia dintre cei mai influenţi poeţi americani contemporani, Ilya Kaminsky (s-a vorbit prea puţin în România despre Dansând în Odessa, volumul lui Kaminsky apărut în 2007 la Vinea în traducerea superlativă a lui Chris Tanasescu)  – care a recenzat Of Gentle Wolves într-o revistă virtuală de primă importanţă în State,  Web del Sol Review of Books. (Despre Of Gentle Wolves a mai scris, tot entuziast, şi Parrish Lantern.) Bineînţeles, m-a bucurat mult fraza despre mine („one of my favorite poets of younger generation, Radu Vancu”), dar mai ales m-au bucurat cuvintele lui elogioase la adresa poeziei române contemporane în general, cu atât mai mult cu cât Kaminsky nu-i genul care să spună laude de circumstanţă:

„reading this anthology one can’t help but think about the rich multiplicity of stylistic innovation going on right now in contemporary Romanian poetry. And I found myself, again and again marveling at how, despite all the innovation, the Romanians included in this book are able to retain a sense of spiritual urgency in their work. This seems particularly relevant, I believe, for the North American reader. Today in the United States we seem to have no shortage of innovation–new styles are tried and re-tried by the day, even by the hour, and our poets prize highly the ability to do something else, ‘something new.’ But I wonder if we misunderstood Pound, and took his proposal to „make it new” too narrowly. What one sees in North American poetry is a lot of „new” material that is utterly boring, lifeless, much stylistic variation with very little soul involved, very little at stake. The „new” Pound wanted us to deliver was „fresh.” Much of what is delivered, however, is like engineering: curious structures, but no color, no senses. This does not have to be the case, and contemporary Romanian poets are an excellent example in how to avoid such a shortcoming.”

Sunt cuvinte, după cum se vede, mari – iar efectele lor sunt pe măsură. Am întâlnit la varii festivaluri de poezie (din Serbia în Belgia, să zicem) oameni care cunoşteau reacţia lui Kaminsky la această antologie – şi, surprinşi ei înşişi de entuziasmul poetului american, căutaseră antologia şi deveniseră ei înşişi fani de poezie română.

Sigur, ştiu că cele scrise mai sus sunt un exerciţiu de entuziasm – suspect din principiu de naivitate. (Fiindcă orice entuziast e, în România, niţel stupid.) Însă cred că acel „sense of spiritual urgency” despre care scrie Kaminsky merge de minune cu o doză de entuziasm vagamente ridicol. Oricât de stânjenitor ar fi, adevărul e că lumea ne mai vorbeşte şi de bine. Dacă nu chiar Departamentul de Stat, cu care unii dintre noi se luptă eroic, atunci barem poeţii americani. N-ar fi rău să ne obişnuim cu gândul. Oricât de dureros ar fi.