nu fac altceva decât să ne introducă în spectacolul propriu-zis, cu atât mai mult cu cât – am subliniat cu altă ocazie referitor la cum arată unii interpreți… – spectaculum înseamnă înainte de toate ceea ce vedem, privim. Aici intervine întâi cel ce nu cântă, regizorul care nu probează întotdeauna […]
adevărată, sinceră, dătătoare de înălțare spirituală o aflăm cert în marea muzică și mai puțin sau deloc în manifestări ocazionale, grandioase prin numărul de participanți. Missa solemnis este o compoziție care, deși păstrează textul latin sacru, trece dincolo de limitele muzicii bisericești ajungând în sfera sărbătorescului nemărginit; și nu întâmplător […]
fantezia, muzicală în acest caz, își are rădăcinile în improvizație, impromptu, prima ei definire fiind prin secolul XVI, ca „interpretare a unei invenții imaginative”. Primul „fantezist” sau „fantast” muzical, dacă-l putem numi astfel, a fost italianul Francesco Canova da Milano (1497-1543), lutist fidel al curții papale. Trebuie să fi fost […]
am fi tentați să exclamăm urmărind finalurile unora dintre capodoperele genialului italian. Ca atare: Ricardo împușcat de amicul Renato (Un Ballo in Maschera), parcă în drum către „dincolo”, mai are putere să prezinte adevărul: Ella ѐ pura, Amelia, adică. Nesocotita Gilda, deși înjunghiată de un profesionist, Sparafucile, are totuși puterea […]
ocupă un loc definitoriu în periplul baroc, pe urmele lui Vinci. Născut la Bergdorf, azi în perimetrul orașului Hamburg, (1699), a murit la Veneția (1783), personalitatea sa fiind atât de legată de Italia încât era cunoscut și ca Giovanni Adolfo. Compozitor a zeci de opere și de muzică religioasă, Hasse […]
(cu pornire de la 2-3 filozofi academico-televizieri și cu sfârșire-n coada peștelui intelectualist) Aah, cât de multă așazisă filozofie, nu doar filozofare, suie azi până-n culmile dezasperante ale futilității cele mai pline de logică și coerență, de sofistică și aparentă aprofundare (circumvolutiv circambulatorie, bașca de maximă virtuozitate), idei cum că […]
Nu poate exista, în cazul literaturii lui Hugo Pratt, decât o singură cale de acces, aceea a recitirii îndrăgostite. Ca şi la Melville sau Conrad, revenirea la Pratt este revenirea spre mit şi taină. Proza sa postmodernă impune cititorului o disciplină a visării : porţile se deschid larg, spre a […]
rămâne pentru amantele și amanții barocului un reper obligatoriu. A compus 40 de opere și a trăit 40 de ani (1690-1730, Napoli), murind de la o cană de cacao fierbinte în care cineva (zice-se… un el sau o ea… ) a pus otravă. Precum Antonio Salieri tot cu 40 de […]
cu tentă mai puțin sentimentală ci aproape evident sexuală, generează în mari opere duete inconfundabile, clasicizate în timp. Fără a face o ierarhie, inutilă în marile valori, vom începe totuși cu Là ci darem la mano, (cel puțin în două variante interpretative) masculinitatea lui Giovanni fiind unică și, regretabil, fatală […]
nu corespunde întotdeauna etimologiei termenului (fr. ouverture – deschidere), fiind adesea o piesă de sine stătătoare și nu preambulul muzical al unei opere. Uneori terminologia uvertură-simfonie aproape că se confundă. Exemplu: la Vivaldi uvertura la Olimpiade apare și ca simfonia. Dar mirabilă este Overtura (Sinfonia în re major) Hob. La: […]
