Într-un sezon bun pentru literatura (de origine) maghiară, scriitorul ungaro-britanic David Szalay câștigă premiul Booker 2025 cu romanul Flesh, disponibil curând și în limba română la Editura Trei cu titlul Ce nu poate fi rostit (trad. Anca Bărbulescu).
Excelentă, chiar curajoasă, alegere din partea juriului de a acorda râvnita recunoaștere anglofonă unui roman care gravitează în jurul unui protagonist alb – culmea: bărbat! – care întrunește criteriile vulnerabilității apreciate de literatura universală contemporană „doar” la capitolul experierii unor abuzuri în adolescență, fiind cu timpul privilegiat în toate celelalte privințe: sex, putere fizică și financiară.
Stilul minimalist al lui Szalay, prin lipsa figurilor de stil asociate cu nuanțarea, produce impresia unei sacadări. Pe acest fond, folosirea timpului prezent transformă acea stare heideggeriană de a fi în lume a protagonistului într-un fel de im Fleisch sein, o ființare în carnea devenită unică substanță a orizontului în care făptura își desfășoară existența. Combinat cu construcția epică solidă, acest stil redă pregnant incoerența verbală a lui István, care urcă pe scara socială, de la blocurile orășelului maghiar prin războiul din Irak și culminând în luxul pieței imobiliare londoneze, printr-o combinație de machoism și noroc, fără să dispună de mijloacele interioare de a procesa traumele copilăriei și tinereții. Neputința sa este elocvent reflectată în titlul ales pentru traducerea română.
Creând un impact emoțional puternic prin trăirile rareori explicitate de naratorul asociat cu conștiința protagonistului nearticulat, Szalay dă voce unei categorii – deseori ignorate elitist – care o fi având voce, poate chiar cea mai stridentă prin manifestările sale de forță în lume, însă nu are acces la cuvintele care pot exprima cu un oarecare efect terapeutic aceeași luptă existențială în care suntem implicați cu toții. Perspectiva devine și mai interesantă în comparație cu clivajul interior expus în celălalt roman de pe lista scurtă a premiului Booker, Audition, semnat de Katie Kitamura. Dacă în acesta raportarea față de sine și de lume se așază la polul opus al spectrului introspecției, prin eroina a cărei hiperactivitate analitică rezultă într-o dedublare ilustrată prin însăși construcția romanului, la protagonistul lui Szalay stratul mai adânc, să-l numim subcorporal, transpare doar vag, în sensibilitatea cititorului. Descrierea conversației sumare la care participă István cu deplorabila și caracteristica repetare a cuvântului okay – a tăcerilor lungi, când se aude zgomotul animăluțului de casă mișcându-se în cușcă – surprinde întreaga prezență a sa în lume.
Experiența corporalității sau a vieții întrepătrunse inextricabil cu carnea (flesh), care devine paradigmă cu accente diferite și la proaspătul laureat Nobel László Krasznahorkai sau la Péter Nádas, delimitează făptura în timp ce îi servește și o interfață de contact. O rară observație meditativă din narațiunea lui Szalay detectează această natură dublă a corpului:
all that burgeoning physicality is held within yourself as a sort of secret, even as it is also the actual surface that you present to the world, so that you’re left absurdly exposed, unsure whether the world knows everything about you or nothing, because you have no way of knowing whether these experiences that you’re having are universal or entirely specific
Prin coerența reprezentării, romanul devine un tablou literar de neocolit al dezinteriorizării.
