Ia-ți pensula, mai ai un tablou de pictat …

În cadrul răfuielilor artistice, când artistul își dă la iveală lucrarea în fața publicului, acesta este pe deplin conștient de măiestria sa tehnică, de priceperea sa, dar și de geniul propriu, pe care și-l datorează lui însuși.
Ajuns la maturitate, acesta s-a angajat cu o mare hotărâre pe calea plină de riscuri a unei reînnoiri complete a artei sale, cu o impetuozitate care trece adesea, în ochii adversarilor săi ,drept pură provocare.
Artistul dispune de o înflăcărare a compoziției, o furie a pensulei, o îndrăzneală a racursiurilor incredibile, iar picturile sale pot deveni cele mai îndrăznețe și mai feroce.
Totuși, refuzând să cedeze în privința esențialului, pictorul va ști să-i convingă pe aceștia din urmă despre necesitatea de a lucra în noile direcții pentru a se încadra la standardele lumii noi.
Într-o unanimitate emoționantă, ,,judecătorii”, adunați să evalueze calitatea operei, vor saluta reușita artistică a acesteia.
Astfel, se vor extazia pe tema rafinamentului veselei și al țesăturilor, admirând somptuozitatea costumelor. Aici vorbesc despre Veronese cu a lui ,, Ospăț în casa lui Levi”.
Însuși Veronese ne spune că atunci când există un spațiu liber în tablourile sale, inventează figuri noi din pura sa imaginație.
Are loc un proces nedrept și un verdict îngăduitor.
Foarte curând, ies la iveală faptul că aceste complimente de fațadă ascundeau o mulțime de reticențe și de înțelegeri greșite.
De altfel, ce semnifică aceste beții din pictura lui Veronese, câtă vreme ce totul trebuia să se concentreze asupra pâinii și a vinului oferite de Hristos discipolilor. Un Hristos care ocupă tot locul central, dar la distanță de stăpânul casei.
Cu toate acestea, Veronese este supus unui interogatoriu sever , arătând în fața judecătorilor perplecși o sinceritate inedită, dar pe alocuri, nuanțată de șiretenie.
Astfel fără a ceda nimic, artistul nostru sfârșește prin câștig de cauză, fiind doar somat să dea un alt nume tabloului.
În orice caz, datorită artei, în loc să vedem o singură lume, a noastră, noi o vedem multiplicându-se, și, pe câți artiști originali există, tot atâtea lumi avem la dispoziția noastră, mai diferite unele de celelalte care se rostogolesc în infinit. Fie că se numeau Rembrandt sau Klimt, ele tot ne mai trimit o rază specială.
Multe picturi precum ,,Odalisca” lui Boucher, ,,Urciorul spart” a lui Greuze, au născut un scandal ce arată cât de mult poate să deformeze gândirea forța stereotipurilor.
Pentru a măsura latura ofensivă a acestor viziuni ambigui, este necesar să ne transpunem într-o epocă în care Rousseau, Voltaire și Diderot, ca atâția alții își doreau un singur lucru: sfârșitul unei lumi care-și clădise cea mai mare parte a legilor doar pe soclul arbitrariului.