Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu
Scrisori către Monica
1951-1958 (vol 2),
Ed. Humanitas 2016
Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, născută în 1887 lângă Craiova într-o familie aparținând micii boierimi, a studiat la Paris, după care a fost profesoară și apoi inspectoare generală de limba franceză. S-a căsătorit cu criticul literar Eugen Lovinescu, cuplul având un singur copil, pe Monica Lovinescu. Aceasta a plecat la Paris în 1947 cu o bursă doctorală, nu s-a mai întors în țară, iar mama și fiica nu s-au mai revăzut niciodată. Dar au purtat o intensă corespondență.
Începând cu anul 1955, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu s-a aflat sub urmărirea serviciului de Securitate. Arestată în 1958, la vârsta de 71 de ani, a fost condamnată la 18 ani de temniță grea pentru discuții dușmănoase la adresa regimului democrat din RPR.
Cum bine știm, intelectualii au avut mult de suferit în acea perioadă. Tot atunci a început și vestitul Proces Noica, în care au fost implicați o serie de scriitori, iar N. Steinhardt, care a fost solicitat ca martor în proces, a devenit inculpat în urma refuzului de a ceda presiunilor Securității, în ciuda anchetelor – adesea cu torturi – de a declara cee ce i se impunea,.
Doamna Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a fost deținută în mai multe penitenciare din România, iar refuzul ei de a-și îndemna fiica să revină în țară și să colaboreze cu Securitatea a condus la interzicerea accesului la medicamentele care îi erau vitale. A murit la spitalul penitenciarului Văcărești în 1960 și a fost aruncată într-o groapă comună.
Primul volum al lucrării conține scrisorile dintre 1947-1951, al doilea pe cele din 1951 până în 1958, când a fost închisă.
Destinul tragic al mamei Monicăi Lovinescu, dar și al fiicei, a fost nu numai despărțirea din 1947 și neputința de a se revedea, dar și moartea în chinuri a mamei, însoțită de imposibilitatea Monicăi de a-i aduce un omagiu postmortem, neexistând un mormânt anume pentru mama sa.
Lectura scrisorilor e fascinantă datorită frumuseții acestor epistole, dar, din mai multe motive, nu e ușor de parcurs. Unul dintre ele este frumusețea însăși a scrisorilor, pline de tandrețe și iubire, speranță și resemnare, care contrastează dureros cu istoria vieții celei care le-a scris (corespondența s-a ținut în limba franceză, scrisorile din ediția de față au fost excelent traduse de Gabriela Creția). Cititorul asistă, prin lectura cărții, la cumplita nedreptate pe care a îndurat-o autoarea, o intelectuală fină, cu un limbaj rafinat și cu o vastă cultură. Această intelectuală era mama fiicei căreia îi scria, iar cascada de cuvinte de dragoste, dor intens și mai ales o certă speranță a revederii – despre care cititorul știe că nu va avea loc – e pur și simplu copleșitoare. Scrisorile trimise aproape zilnic erau cenzurate și, pentru a scurta timpul poștei (deci a ușura cenzurarea), multe dintre ele au fost trimise sub formă de cărți poștale.
Mă voi opri la câteva fragmente din aceste epistole frumoase, dar cumplit de dureroase pentru cel care cunoaște deznodământul.
„c.p. (carte poștală) Vineri 26 septembrie 1952 (…)
Mă gândesc la tine. Draga mea, nu știam că se poate trăi o viață dublă: cea pe care o trăiesc zgomotos, concret, și cealaltă interioară, cea de fiecare clipă, simultană cu răsuflarea – cea întru totul închinată Ție. Mai mult: trăiești în mine, îmi locuiești în continuare trupul ca pe vremea când te purtam în pântec. Dar pe atunci erai necunoscuta, pe când acum ești pescărușa mea adorată, viața pe care am plămădit-o, am modelat-o, am cizelat-o, dulcea și buna mea Muetta, iubita mea zeiță neagră (…)
c.p. 5 oct 1952, duminică
Dulcea mea iubită, sunt mâhnită văzând cât de greșit mă iubești: nu vreau să suferi atât din cauza blestematei noastre despărțiri. Când îmi spui că uneori ți se oprește inima din pricina absenței reciproce, să știi că și mie mi se oprește. (…) Există încercări grele – menite parcă să ateste valoarea sentimentelor noastre – și, cu cât înaintăm în vârstă, cu atât vor fi mai grele, dar știi prea bine, draga mea, că te ador, că poate sunt mai nefericită decât tine că nu trăiesc în umbra ta, că nu-ți pot vedea gesturile (…). Fii vitează, iubita mea (…), o să îndurăm tot ce are să vrea soarta să îndurăm. (…)” (pp 167-168).
Și așa a fost, au îndurat totul, chiar și moartea…
Multe evenimente din viața Monicăi, precum lecturi radiofonice (le știm, cele de la Europa Liberă), sau întâlnirea și apoi căsătoria cu Virgil Ierunca sunt prezente în corespondență cu aceeași vibrație de dragoste și dor ale mamei.
Scrisorile conțin nume și cuvinte cu un cod cunoscut doar de mamă și fiică, pentru a evita intervențiile nedorite ale Securității. Codul este explicat cititorului în notele de subsol.
Cartea are o certă valoare documentară, istorică și literară nu numai prin scrisori, dar și prin colecția de fotografii și facsimile. Volumul editat de Astrid Cambose se deschide cu o amplă notă informativă asupra ediției. Scrisorile selectate sunt, așa cum afirmă Ioana Pârvulescu în nota de pe coperta a patra a cărții, „ele sunt și un document uman.”
Coperta Ioanei Nedelcu oferă cititorului fotografia celor două femei, mama – autoarea epistolelor și fiica, destinatara acestor impresionante mărturii ale unei dragoste interzise de regimul politic al României anilor ’50.
Notă: articol apărut inițial în rev. Leviathan 1/2025
