Recunosc ca o buna parte din activitatea mea profesionala înseamnă gândit, chibzuit, căutat soluții juridice in negura coroborărilor, in întuneric, in umbre, in ceata. Raportul viață activă vs. viață contemplativă este in favoarea activității contemplative întrucât soluțiile juridice nu sunt pe raft, la vedere, așezate cuminți gata sa fie găsite, ci din contră, starea este vecina cu revelația – te duci spre soluție pentru ca aceasta sa vina spre tine.
Si așa ajungem la „vita activa” vs. „vita contemplativa”.
S-au scris cărți (H. Arendt), s-au creat sisteme de filosofie (Aristotel) pentru a analiza raportul dintre cele doua – vita activa vs. vita contemplativa. Si de 2000 de ani omul este suma celor 2, in procente diferite dar suma celor doua acțiuni – gândire si acțiune. Ca unii gândim mai mult si acționăm mai puțin, sau ca alții acționează mai mult si gândesc mai puțin, nu schimba esența – viața omului, viață profesionala este ceea ce rezulta din coroborarea celor doua – vita activa si vita contemplativa.
De curând însă si-a făcut loc cea de-a treia acțiune, „vita normativa„, viața ce caută modelul după care sa acționeze, viață ce acționează după o matrice din exterior determinata.
Lumea laudă, apreciază „descoperirea” de către Sfântul Augustin (in Confesiuni) a interiorității umane, a plasării lui Dumnezeu într-un interior uman mai intim decât propria noastră intimitate. Dar nu se întreabă de ce așa, de ce Augustin brusc si dintr-o data si-a dat seama ca Sinele, interioritatea noastră este mai importanta decât multe alte lucruri. Asta pentru ca Augustin a trăit in Imperiul Roman, într-o perioada de sfârșit a unui anumit fel de a fi, a felului roman de existenta, bazat pe etica si nu pe moralitate.
In Imperiul roman binele si răul erau chestiuni extrinseci, determinabile din exterior, de reguli, obiceiuri, legi, etc. Din exterior, asta-i esențial. In timp ce descoperirea interiorității umane, valorificarea acesteia muta problema binelui si răului din exterior in interior, într-o zona a omului unde doar el își poate determina binele si răul, nu exista actori extrinseci care sa-i spună omului ce-i bine si ce-i rău. Singur, pe baza a ceea ce are in interior poate face aceasta determinare si trăiește cu alegerea făcută – îl chinuie eventual conștiința.
Una este sa te uiți la un tablou, ca spectator (când binele si răul sunt in exteriorul tău, nu le ai in tine, nu trăiești cu ele) si alta este sa ai tabloul in minte, sa fii autor, pictor, creator (când binele si răul sunt in interiorul nostru).
Kant, cu imperativul categoric, este la mijloc intre exteriorul – Imperiului Roman si interiorul – augustinian, in sensul ca deși plasează binele si răul in interiorul autonom al omului, il limitează la rațiune, singura ce poate determina conținutul moralității. Imperiul roman spunea ca alții pot face aceasta determinare, Augustin considera ca doar o chestiune extrem de intima a omului (si in niciun caz rațiunea sau doar rațiunea) poate contura acest lucru, iar Kant – iluminismul a păstrat mecanica augustiniana dar i-a limitat adâncimea, a oprit-o la rațiune.
E grea calea lui Augustin. E infinit mai ușoară abordarea inginereasca a Imperiului roman. Dar e ticăloasă abordarea kantiana unde moralitatea e generata doar de capacitatea noastră de a gândi. Si astfel lumea fuge de interioritatea lui Augustin, face marketing ideologic cu abordarea lui Kant, pentru ca in final sa rămânem pe abordarea Imperiului roman unde binele si răul sunt impuse din afara, brutal si funciar ca Trump, sau cu ipocrizie sau falsitate ca Uniunea Europeana.
Dintr-o lume de autori am devenit o lume a spectatorilor.
Si viața noastră profesionala, a juriștilor nu este departe de această nouă direcție de acțiune – vita normativa, care nu înseamnă sa trăiești in acord cu legea ci semnifică să acționezi doar după reguli, standarde, modele din exterior determinate, fără niciun rest care să vină din interior. Cauți soluții juridice in Jurisprudență doar, dai la o parte orice carte care nu-ti rezolva speța, faci avocatura cum e la moda acum, cum ne-a învățat inerția post-revoluționară centrată pe valoare monetară și mai puțin pe sens.
Vita normativa nu doar ca îndepărtează tensiunea creatoare existenta intre vita activa si vita contemplativa, dar îndepărtează in totalitate atât vita contemplativa (gânditul are la baza căutarea sensului si nu a valorii monetare) dar si vita activa (acționezi pentru ca gândești, or din moment ce nu mai gândești in mod propriu nici nu mai poți acționa propriu-zis).
Asta suntem astăzi, rezultatul unei vieți normative.
Care-i raportul dintre „cat contemplam/cât gândim/cât analizăm” si „cât exprimăm/cat socializăm/cât comunicăm”?
Pentru ca daca ne luam după semnele exterioare, după ceea ce vedem ex propriis sensibus, impresia este ca la toate nivelurile (mai sus sau mai jos), pe toate palierele (ca suntem avocați, judecători, procurori, lumea academica) vita activa pervertită în vita normativă (acțiune fără gândire) a devenit preponderentă iar vita contemplativa si-a pierdut din consistenta/adâncime dar si din durabilitate in timp (oare toate problemele lumii juridice pot fi gândite/analizate pe „repede înainte”?).
Gândim repede (reflexul google si mecanica google), scriem repede, exprimam des, analizăm profund (detaliat dar nu cu adâncime), etc. de parca nimeni nu mai vrea sa gândească Dreptul doar pentru sine, sa analizeze in context, sa-si ia timp, sa vadă instituția in lumea reala, etc.
Dreptul e Drept nu prin ceea ce exprima, la lumina zilei (norma juridica) ci prin ceea ce nu se vede, prin ceea ce-i ascuns privirii profane, grăbite, mecanice; este ca profunzimea Pădurii unde pădurea e Pădure nu prin copacii care se vad ci prin știința, impresia ca mai sunt copaci care nu se vad, si de aceea vorbim de Pădure. Restul nerostit, neexprimat face Dreptul Drept. Or acest rest/Drept poate fi doar gândit si mai niciodată exprimat.
In 2019, când si-a început noul mandat Comisia Europeana nu-mi era clar (nici acum nu este foarte clar) în ce consta Modul nostru de viață European. Pe parcurs lucrurile s-au mai lămurit puțin in sensul ca dincolo de toate reproșurile (întemeiate sau nu) aduse Comisiei Europene unul capătă din ce in ce mai multa substanță – Unde se trage linie intre Lene si Răgaz? Si Digitalizarea, si Politica Verde dar si Stilul nostru de Viață European mizează pe o anumita Dinamizare a individului european.
De la Spengler si pana ce s-a conturat așa numitul Conflict al Civilizațiilor ni se tot spune ca Civilizația Occidentala este la apus iar altele sunt in plina forma (islamul spre exemplu). Si se tot lupta cu aceasta îmbătrânire, relaxare, ajungere, confort, etc. a civilizației occidentale; acum mai mult ca niciodată. Si astfel se isca întrebarea – unde tragem linie intre Lene, Îndestulare si Răgaz?
Pentru ca in dinamizarea excesiva a societății europene, a individului european este posibil sa sacrificam Răgazul (nu Confortul, Îndestularea ci acel Pe Îndelete), resortul ce a făcut din Occident ceea ce este acum.
In Gorgias, „străbunul” lui Nietzsche, Callicles pune la îndoiala (ironizează in fapt) dreptul unui Om trecut de o anumita vârstă sa facă filosofie, sa aibă Iubirea de Înțelepciune. Este profunda si acuzația (lui Callicles) dar si răspunsul lui Platon-Socrate care arata in ce consta filosofia – sa cauți (nu sa ignori, nu sa iei, nu sa primești ci sa cauți) Binele si Dreptatea in tot ceea ce faci. Dar nu binele tău, propriu si individual, confortabil si particular (adică Percepția) ci acel Bine, opozabil erga omnes, adică Perspectiva.
Plecând de aici, Hannah Arendt in The Human Condition distinge (cu multe nuanțe) intre vita activa si vita contemplativa, prima accesibilă doar în domeniul public, în timp ce cea din urmă este la vedere doar in mediul privat (gândim pe cont propriu).
După mine Răgazul este ceea ce deosebește viața activă de viața contemplativă, combinându-le si făcându-le sa evite fundamentalismul si purismul excesiv. Sa ai timpul necesar pentru a gândi, decide, analiza ne-a adus unde suntem acum. Iar asta nu înseamnă ca ești doar filosof sau doar instrumental, ci ca ai din ambele cate ceva.
Ceea ce face Callicles, Platon-Socrate si Hannah Arendt este mai actual decât ne dam seama. Viața noastră de astăzi, Contemporaneitatea este construita pe aceasta distincție, in fapt pe exilarea Răgazului specific Vieții contemplative (Arendt), Iubirii de Înțelepciune (Socrate-Platon) si pe întronarea Dinamicii, a vieții active lipsite de orice urma de contemplație menita sa ofere deosebirea Binelui de Rau sau a Dreptății de Nedreptate. Daca renunțăm la Răgaz vom renunța la tot ceea ce acesta a generat pana acum – nu doar Filosofia (forma dogmatica) ci viața contemplativa prezenta si in Credință, dar si in Știință, inclusiv în lumea juridică.
De aceea nu-mi dau seama cât suntem siguri ca vrem sa renunțăm la Răgaz.
Excepționalismul in materie „de Platon” nu e sa știi Dialogurile pe de rost ci sa-l deosebești pe Socrate in aceste Dialoguri (de Platon) pentru ca cei doi sunt diferiți ca structura intelectuala – Socrate e un introvertit in timp ce Platon e un extrovertit, primul fuge de politica in timp ce al doilea declina ideile lui Socrate si in viața publica (in politica, de asemenea). Europa e construita intelectualicește pe filosofia lui Platon, spre deosebire de SUA, spre exemplu unde teoria filosofica a voinței (forma lui Schopenhauer sau forma lui Nietzsche) are mai multa substanță ideatica.
Dar si colo si acolo Omul/Intelectualul lui Platon s-a impus in fata intelectualului/Omului lui Socrate si astfel am ajuns sa avem un Intelectual si un Om extrem de angrenat in „vita activa” si infinit mai puțin concentrat pe „vita contemplativa”, cum spunea/distingea H. Arendt.
Creștinismul suferă de aceeași boala – structural e definit de o forma de interioritate, de adept al vieții contemplative ce se impune celorlalți in tăcere, dar ajunge adeptul vieții active, prezenta in societate in diverse forme.
Diferența intre Omul lui Socrate si Omul lui Platon e semnificativa: cel dintâi nu are Intenția de a se impune, de a modifica, de a influenta pe cei din jur altfel decât prin forța exemplului, in schimb cel din urma (omul lui Platon) are intenția modificării structurii si de aici nebunia care duce în final la vita normativa (vita activa golită, înstrăinată în totalitate de orice urmă de vita contemplativa).
Isaiah Berlin, discutând despre patriotism si naționalism le găsește potrivite atâta vreme cat se întemeiază pe ceea ce numește dreptul de a aparține de ceva/de o colectivitate, etc. Aristotel distinge intre filosofia practica si cea teoretica, considerând ca filosofia practica nu se supune criteriilor pe care le dezvolta filosofia teoretica, având propriile cerințe de existenta. Descartes si Kant operează cu aceeași distincție dând întâietate filosofiei teoretice (pure). Heidegger, cel implicat politic, îl urmează pe Aristotel considerând ca rațiunea pura/filosofia teoretica deriva din a fi in lume (being-in-the-world). H. Arendt distinge intre vita activa si vita contemplativa, considerând ca făgăduința politicii (vita activa) este de preferat celei contemplative.
Pe scurt, de când e lumea lume oamenii s-au tot întrebat ce fundamentează, ce întemeiază Omul – acțiunea sau rațiunea. Unii au considerat acțiunea, alții rațiunea. Dar niciunul nu a găsit a treia cale așa cum a găsit Democrația în care trăim.
