Steinhardt: între știință și artă

„Contestatar al ideii că numai prin diplome și certificate dobândesc oamenii dreptul de a-și rosti părerile ori de a se manifesta într-un oarecare domeniu de activitate, cutez a-i socoti ca poeți – poeți adevărați – și pe unii neprofesioniști, legați de muza Polymnia prin afinități ușor detectabile chiar dacă nu sunt omologate de hrisoave menite a conferi cu exclusivitate un preivilegiu strașnic păzit împotriva nepomăzuiților.

Mă refer la fizicianul Einstein și la pictorul Dali”. (p.80)^*)

Acestea sunt cuvintele introductive cu care N. Steinhardt își începe textul intitulat Centenarul Poetului Neștiut publicat cu ocazia centenarului nașterii fizicianului (în 1879).

Remarcasem în câteva din amintirile despre plimbările cu Nicu, pe vremea când eram studentă la facultatea de chimie în anii ’60, cât de interesat era el de toate noile descoperiri științifice și cât de multe știa în acest domeniu. Textul de față confirmă cu tărie nu numai gama largă de cunoștințe pe care le avea, în toate domeniile, dar și ideea pe care mi-o făcusem încă de atunci – și confirmată de experiență mai târziu – că știința și arta au elemente comune implicând în egală măsură creativitate și devotament din partea persoanei care i se dedică fie uneia, fie alteia, uneori ambelor.

Autorul se apleacă, în scrierea menționată, asupra caracterului poetic al gândirii lui Einstein. Întâi este analizată ținuta lui vestimentară: purta pantaloni adeseori mototoliți, un pulover cam rupt, era încălțat cu sandale, fără șosete și avea în permanență părul vâlvoi. Nu părea marele savant și descoperitor al unor legi matematice fundamentale. Se pare că era și foarte vorbăreț, ataca subiecte obișnuite, iar la Princeton umba pe culoarele aestui mare sanctuar lingând cornete de înghețată.

În plus, Einstein era și un violonist pasionat. Amănuntele despre acest personaj i le-a povestit lui N. Steinhardt tatăl său, care urmase în aceeași perioadă cu Einstein cursuri la Politehnică, unde studentul mai mult cânta decât învăța!

Steinhardt ne prezintă – în scris- caracterul poetic al acestui savant cu fervoarea și încântarea cu care, în viața de zi cu zi, când se întâlnea cu prieteni, le împărtășea – sub formă de povești – gândurile sale. Steinhardt susține – și nu putem să nu-i dăm crezare – că teoriile lui Einstein nu sunt extrase din cărți de știință, ci că ele ar fi rezultatul unor visări și închipuiri poetice. Ba mai mult, le consideră asemănătoare cu poveștile din copilărie:

„Însăși cariera științifică a lui Albert Einstein stă sub semnul unei fantasme infantile (unui complex formativ, cum ar spune Freud): întrebarea pe care și-a pus-o încă de foarte tânăr: cum mi s-ar arăta lumea dacă aș călători pe o rază de lumină? Iată un început tulburător de paralel celui al multor poevști: lampa lui Aladin, covorul fermecat, zborul pe un cal năzdrăvan hrănit în prealabil cu jăratic, umbrela lui Miss Poppins.” (p.82)

Autorul afirmă cu tărie că poezia fizico-matematică a lui Einstein e scrisă nu cu litere și vorbe, ci cu cifre, ecuații și formule.

Exemplele date de Steinhardt referitor la relația strânsă dintre științe și arte sunt multiple. Poetul francez Nicolas Boileau, (1636-1711) susținea că oamenii de știință începuseră să compare universul cu o simfonie și că lumea lui Boris Vian, Lautréamont, a fraților Grimm, Lewis Caroll și a altora era la fel de probabilă ca orice altă interpretare a lumii. Einstein credea în faptul că în poezie „nimic nu-i cu putință fără entuziasm și simțul venerației” iar știința care nu urma aceelași principiu era considerată de matematician ca  o „știință moartă”. (p.83)

După aceste considerații despre Einstein, N. Steinhardt trece, în textul următor, intitulat Impresii din Mongolia de sus ori imaginația la putere la considerații despre Dali, în urma vizionării în 1980 a expoziției pictorului la Centrul cultural Georges Pompidou din Paris.

Fascinat de pictorul Dali, gânditorul Steinhardt îl caracterizează „nu mai puțin poet”. Mai mult, Steinhardt se înclină cu respect în fața genialității lui: „…pictor, sculptor, artizan, desenator, regizor de fime, giuvaergiu, iconar, măscărici genial, păpușar fără frică, bufon de talie shakesperiană (…), teoretician dornic mai presus de orice de a scandaliza, uimi, provoca («Sunt un agent provocator!») – totul nu-i decât fantezie, rafinament, subțirime, joc, neastâmpăr, libertate, lăcomie de frumos și opulență, sete de aboslut, mască,(…), parodie, giumbușluc, eleganță (…)și mai ales, mai presus de orice altceva, dragoste, dragoste năpraznică, irezistibilă, nesățioasă de noutate, de melodice disonanțe (…)” (pp 85-86).

Entuziasmul lui Steinhardt este nemărginit: epitetele care curg în cascadă inundă cititorul, ele se desfășoară într-o aceeași frază pe lungimea a două pagini fără oprire, ezitare, enunțate dintr-o singură suflare. Ca și cum, în fața lui Dali, vizitatorul își poate pierde suflarea. Iar autorul exprimă prin scrisul său atât de veridic și de intens entuziasmul!

Laudele nu se opresc nicio clipă, ba mai mult, ele sunt pledate excelent de avocatul Steinhardt, care urmase facultatea de drept. Concluzia sa este definitivă: „Salvator Dali e un foarte mare, foarte original, foarte întreg la judecată, foarte percutant artist la care nici cea mai grijulie ori mai severă analiză nu va putea descoperi vreodată o doză de nebunie autentică pentru că el pretinde a fi ceea ce nu este, «face pe nebunul», face pe nerodul, joacă rolul de saltimbanc și cabotin, numai spre a-și înfrunta potrivnicii (…)”. (p.87)

Desigur, exemplele alese de Steinhardt în expunerea sa sunt semnificative, convingătoare și lectura materialelor acestei cărți este mai mult decât binefăcătoare. Ideile gânditorului N. Steinhardt îl îmbogățesc spiritual și intelectual pe cititorul care va parcurge paginile acestei cărți, iar contactul cu aceste idei vor echilibra stările perturbate de agitațiile prezente ale întregii planete.

__________________________________

^*) Citatele din articolul de față sunt extrase din volumul Critică la persoana Întâi, (Ed. Dacia 2001, volum reeditat în Integrala N. Steinhardt în 22 volume, – Ed. Polirom – Mănăstirea Rohia).

Notă: articol apărut în Revista Astralis  2/2024