Primul și deocamdată singurul roman al poetei basarabene Lorina Bălteanu dezvăluie o perspectivă mult prea lucidă pentru a fi doar nostalgică sau pur și simplu retro. Ochiul intens poetic al naratoarei surprinde candid o copilărie tipic sovietică, într-un sat de peste Prut, înainte de 1990. Sunt borne imaginare recognoscibile pentru cei care l-au citit măcar pe Creangă, de nu pe Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Iulian Bocai sau Dan Coman: relațiile cu frații și cu părinții, când tandre, când severe, relațiile cu cei din sat și cu autoritățile – o întreagă galerie tipologică se desprinde de aici, furtul de pere de la o rudă neagreată, scăldatul terminat cu dispariția hainelor de pe mal, sărăcia, lipsurile de tot felul, școala, amicii ticăloși, tâmpi sau simpatici, atmosfera de acasă și de pe ulițe, instantanee din varii anotimpuri, preocupări, peisaje, obiecte, povești, replici, întâmplări, ierarhii afective și sociale). N-aș spune, totuși, că ceea ce citim în Legată cu funia de pământ (Cartier, Chișinău, 2024, ediția a II-a) e chiar un roman al copilăriei universale, într-un spațiu rural uresesist din ultimele decenii comuniste.
Desigur, există în romanul Lorinei Bălteanu destule elemente străine de omoloagele lor de dincoace de Prut (las la o parte lexicul atât de colorat, bogat în regionalisme și arhaisme care par exotice chiar și pentru moldovenii sadea de la noi): bătrâni întorși de mult din deportări siberiene și incapabili a se desprinde de trecutul traumatizant, omniprezența limbii ruse în luptă acerbă cu mereu subversiva limbă română (cu tot cu grafia de rigoare), mulțimea de cărți de literatură rusă de prin biblioteci, sărbătorile politice tipice lumii sovietice, amintirile Marelui Război, propaganda, rublele și copeicile atent drămuite, ingerințele de „colhoz” și de „raion”, goana după orice chilipir, biserica închisă și redeschisă, foamea, gândul la rudele ajunse cândva în România sau rămase de dinainte de fatidicul 1940 (unele, cum e bucureșteano-pariziana mătușă Muza, mai fac vizite la origini, tulburând rutina patriarhală cu inutile melancolii escapist-naționaliste). Dar nu neapărat despre aceste specificități e vorba, cât mai ales de două „locuri” deloc comune într-un astfel de roman.
În perfectă consonanță cu lumea ermetică a satului basarabean care constituie decorul, e vorba, mai întâi, de tăietura crudă a rememorărilor, de plăcerea cinică a devoalărilor oblice, de curajul evocării unor realități de evitat, de obicei, pentru o perspectivă aureolată asupra copilăriei. Fetiță ajunsă la un moment dat pe pragul adolescenței, naratoarea nu ezită să relateze, de pildă, despre descoperirea sexualității (adesea sub îndrumarea erotomanei Liza, de care părinții vor să o țină departe). Cum și cât cresc sânii, cum provoacă plăcere atingerea involuntară a unei anume zone a pubisului, cât prețuiește atracția erotică și atașamentul față de băieți în balanță cu alte priorități ale vieții sunt doar câteva dintre avatarurile eroinei care nu visează altceva decât să strângă banii necesari plecării departe, cât mai departe de granițele claustrante ale satului natal. De altfel, povestea se deschide cu nașterea, cu țipătul scurt al ieșirii din uterul matern, iarăși un element cel puțin inedit pentru un roman al copilăriei. Și încă de la naștere eroina se percepe ca o străină, ca „altcineva” decât ar fi trebuit, căci simte că e monstrul care i-a provocat durere mamei, știe că a fost mută un timp și că a trebuit descântată de deochi, că a fost invitată să se hrănească cu laptele altei mame, că ar fi putut fi luată greșit acasă din maternitate de către tată, că e o intrusă între ceilalți frați mai mari și că, în general, alimentată de pasiunea pentru lectură, a gândit mereu altfel decât cei din jur. Finalul baleiază între contemplarea înfrigurată a Nistrului și iminența plecării, a doua zi, la vârsta când deja ține jurnal (o ușoară cotitură spre metaroman) și nu-i mai pasă de părerea celorlalți, de ce va lăsa în urmă. Funia care o ține legată de pământ începuse, din fericire, să cam slăbească.
Al doilea lucru notabil la autoare e lirismul și structura constant poematică a limbajului. Conceput ca o succesiune de povești scurte, romanul Lorinei Bălteanu face adesea din narațiune ocazia unor superbe scene imagistice și multisenzoriale, cu o prospețime care încearcă să depășească liniaritatea seacă a propozițiilor epice. Iată una dintre scene, unde tatăl probează valabilitatea ouălor studiindu-le pe rând în întuneric, doar în lumina îngustată de la flacăra lămpii. Cele la care se vedeau înăuntru pete negre erau considerate stricate și erau aruncate într-o căldare ce urma să fie aruncată afară. „Eu mă uit la tata de pe cuptor și mi se pare că el ține în palme luna. O învârte de mai multe ori și la lumina din lampă i se văd toate mărintaiele din burtă. […] La lună nici nu mă uit, știu că-i stoarsă și palidă, fiindcă i-a fost rău și și-a vărsat în căldarea mea toate mațele”.
Invoc aici un poem al autoarei din volumul Poeme de sticlă, din 1997: „voi fi învinuită de mai multe / că-mi ajustez pleoapa şi mă uit / prin prisma nopţii somnambulă la cuvinte / şi le rostesc în loc să le ascult // că mi-am lăsat în spaţiul închis / al sferei faţa mea pictată / şi îmi confund copilăria cu un vis / văzut de fratele meu vitreg astă noapte / cu gesturi prea intime că mă apăr / de trandafirul pentru mine rupt / şi-mi cumpăr rochii noi să îmi acopăr / un sentiment platonic încătuşat de trup // că vreau să cos fără de ac şi aţă / lumina explodată-n asfinţit / să fiu văzută clar de la distanţă / un punct finit în infinit”. Și-n Legată cu funia de pământ perspectiva e aceeași, copilăria e privită printr-o „pleoapă ajustată”, prin „prisma nopții somnambulă”, ca un vis „văzut de fratele vitreg”, ca o trecere dureroasă spre altceva, cu toată anduranța și empatia necesară. Romanul Lorinei Bălteanu e una dintre cele mai originale cărți despre copilărie scrisă în limba română, dincolo și dincoace de Prut.
(text apărut într-o formă ușor mai restrânsă în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)