În Can Quantum-Mechanical Description of Physical Reality be considered Complete? (Martie 25, 1935), Einstein, B. Podolsky si N. Rosen consideră că
„in a complete theory there is an element corresponding to each element of reality. A sufficient condition for the reality of a physical quantity is the possibility of predicting it with certainty, without disturbing the system. (…) then either (1) the description of reality given by the wave function in quantum mechanics is not complete or (2)…..”
În Can Quantum-Mechanical Description of Physical Reality be considered Complete? (Iulie 13, 1935), N. Bohr apreciază că
„this necessity of discriminating in each experimental arrangements between those parts of the physical system considered which are to be treated as measuring instruments and those which constitute the object under investigation may indeed be said to form a principal distinction between classical and quantum mechanical description of physical phenomena. (…) While, however, in classical physics the distinction between object and measuring agencies does not entail any difference in the character of the description of the phenomena concerned, its fundamental importance in quantum theory, as we have seen, has its root in the indispensable use of classical concepts in the interpretation of all proper measurements, even though the classical theories do not suffice in accounting for the new types of regularities whit which we are concerned in atomic physics.”
În Discussion of probability relations between separated systems, (Octombrie 28, 1935), E. Schrodinger ne spune că
„The best possible knowledge of a whole does not necessarily include the best possible knowledge of all its parts, even though they may be entirely separated and therefore virtually capable of being best possibly known, i.e. of possessing, each of them, a representative of its own. The lack of knowledge is by no means due to the interaction being insufficiently known – at least not in the way that it could possibly be known more completely – it is due to the interaction itself.”
Heisenberg si Bohr au susținut ca traseul electronului este influențat de observator/de instrumentele de măsurat. Einstein a considerat aceste teorii ca fiind incomplete în condițiile în care Dumnezeu nu joacă zaruri …. ci probabil șah. Mai târziu, Richard Feynman ne spune că un electron nu ajunge din punctul A in punctul B in mod direct, in linie dreaptă, așa cum bunul simț ar impune, ci explorează toate variantele posibile în baza cărora poate ajunge de la A la B; în realitate toate aceste opțiuni/variante contribuie la deplasarea electronului de aici pana acolo.
Einstein ne spune că realitatea fizica exista atunci când, fără a perturba sistemul, putem spune cu certitudine valoarea unei cantități fizice, aceasta însemnând că exista un element al realității fizice in respectivul sistem corespunzând respectivei cantități fizice. Cum in mecanica cuantica este canonica aproape imposibilitatea atribuirii de valori fizice atât spațiului dar si timpului, in același timp, Einstein si compania au stabilit ca mecanica cuantica este incompleta si mai trebuie lucrat la ea.
Niels Bohr a răspuns cu complementaritatea in sensul ca nu toate elementele unui obiect pot fi măsurate in același timp, acestea fiind complementare (când măsori poziția electronului nu poți măsura si momentul acestuia). După Bohr mereu rămâne o variabila/un element nemăsurat (daca măsori momentul lași nemăsurat locul si invers). Einstein a murit crezând in mod real ca mecanica cuantica este incompleta neputând accepta ca pot exista elemente fără ca acestea sa poată fi măsurate/sa capete valoare fizica. Cuantica lui Bohr, in schimb s-a fundamentat din ce in ce mai mult pe aceasta idee a complementarității – poți vedea locul electronului dar pentru ca aparatele de măsura interacționează cu electronul nu poți vedea in același timp si momentul acestuia – in sensul ca realitatea poate exista chiar si daca nu este măsurata.
Deși la nivel atomic fizica a trecut de la realitatea complet măsurabila la realitatea ce nu poate fi neapărat măsurată, viața noastră profana a făcut exact invers, trecând de la o realitate ce nu era măsurată 100% la una măsurată si cuantificata cu supra măsură. Poate ca Einstein este puțin inoportun in ceea ce privește concluziile sale științifice (pe aceasta problema a mecanicii cuantice), dar in lumea noastră contemporana definiția sa asupra realității fizice este pe deplin aplicabila, ceea ce nu se poate spune despre Niels Bohr care suficient de oportun in lumea științifică (complementaritatea sa încă explica lucruri) este aproape inoportun in viața noastră de zi cu zi.
Lumea noastră este in contratimp cu evoluția lumii cuantice/atomice, in sensul ca daca noi căutăm realitatea complet măsurabilă, lumea cuantica are in vedere si realitatea ce nu este neapărat/tot timpul măsurabilă.
Dar dincolo de frumusețea dialogului dintre Einstein si Bohr (vedeți EPR-ul lui Einstein-Podolsky si Rosen vs. Reacția lui Niels Bohr) pentru noi, păcătoșii neatinși de genialitate, rămâne aceasta consecință-întrebare: realitatea este influențată (sau nu) de cei ce o observă?
De la Newton am învățat ca Realitatea obiectiva poate fi privita in mod independent, ca ea exista independent de ceea ce facem noi, fiecare in parte. Filosofia (Kant – realitățile apriori, Platon – lumea ideală, lumea Ideilor, Presocraticii – ființa, etc.) ne-a învățat același lucru.
Acum, mecanica cuantica/fizica atomica ne spune ca Realitatea este influențată de noi iar ceea ce era Obiectiv după Newton (situație observabila de oricine in același mod) nu mai este Obiectiv și după Heisenberg, Bohr in condițiile in care Obiectiv este doar ceea ce poate fi observat de către cel ce observă.
Si care-s consecințele?
Pai morala nu mai este o chestiune statistica, o abordare de număr – daca 10 ne uitam la o valoare într-un fel înseamnă ca așa-i moral să fie (Rușinea de la noi). In Genealogia Moralei, Nietzsche a scos morala de sub oblăduirea numărului, a celor mulți; Principiul are întâietate. Apoi, o situație factuală (discuțiile despre orientarea sexuala, spre exemplu) poate fi privita in mai multe feluri, si nu are nevoie de o majoritate pentru a fi validata într-un sens sau altul. Validarea (atât a moralei, dar si a situației factuale anterior arătată) o face fiecare in parte, fără a avea nevoie de confirmarea celorlalți pentru a-si justifica validarea.
Asta-i forma suprema de libertate, echipolentă cu anarhia în condițiile în care nu permitea agregarea, de la care dialogul umanității a început pe aceste meleaguri.
Si de ce nu o luam razna după atâta libertate? Pai nu o luam pentru ca Statul încă este prezent in viată noastră iar democrația politica este extrem de limitata fata de libertatea anterior menționată, in sensul ca Statul își asuma la un moment dat o postura, poziție cu privire la anumite valori si situații factuale (funcția de nivelare).
Nu o luam razna întrucât nu începem de la zero ci avem o istorie in spate, unde oamenii sunt deja clădiți pe un anumit calapod al valorilor. Ne mai ajuta sa evitam starea de diluare si faptul ca cei ce înțeleg libertatea data de perceperea Realității in acest fel, înțeleg si faptul ca si ceilalți au respectiva libertate.
Pana acum ne-am străduit sa apăram o poziție. De aici înainte trebuie sa ne obișnuim sa acceptam (nu-mi place sa toleram caci nu e vorba de îngăduința aici), să înțelegem.
Ce știu eu când știu? ” se întreba Weizsacker (colaborator al lui Heisenberg). Feynman spunea asa – „There is a difference between the name of the thing and what goes on.” Tot Feynman spunea ca iți dai seama de cel ce știe ceva daca poate explica gravitația fără a vorbi despre gravitație.
Fizica cuantica este o genialitate nu datorita formulelor matematice și experimentelor ce o întemeiază ci din cauza faptului ca pentru prima data in istoria omenirii a pus problema înțelegerii (fizicii, ecuațiilor matematice, înțelegerii in general).
Ce știu eu când știu …ceva?
Fizica cuantelor a făcut saltul de la formule matematice si experimente la înțelegerea efectiva a acestora, la ce exprima ele. Si in felul acesta discuția a fost despre Înțelegere si nu despre Formulele Matematice.
Teoria electronului a lui Lorenz – Poincare nu era diferită substanțial (cat privește formulele si experiența) de Teoria Relativității a lui Einstein – (Minkowsky). Câțiva ani fizicienii au stat pe gânduri ce teorie sa îmbrățișeze – a lui Poincare sau a lui Einstein. Știm ca s-a impus Einstein nu prin formulele sale ci pentru ca propunea o alta Înțelegere. De aceea Niels Bohr si Heisenberg au rămas cu un gust amar fata de lipsa de disponibilitate a lui Einstein pentru acceptarea fizicii cuantelor; nu înțelegeau cum a putut schimba Înțelegerea in relația cu Poincaré dar de ce nu poate sa (își) schimbe Înțelegerea fata de Niels Bohr.
Așa ca Geniul adevărat dupa mine este Niels Bohr iar Fizica cuantica a făcut ceea ce doreau presocraticii – sa unească Fizica cu Înțelegerea (stiinta conceptelor, cu Filosofia). Dar in perioada in care Niels Bohr si Heisenberg se preocupau de Înțelegerea diferita a aceleiași realități fizice, lumea se juca de-a Dumnezeu creând structuralismul si formele fără fond, fără realitate. Fizica nu a renunțat la Realitate (nici nu are cum) ci doar si-a schimbat Înțelegerea, in timp ce Restul Lumii a decis sa schimbe si Înțelegerea dar si Realitatea (sa o anihileze).
Max Planck are un articol, publicat pe la 1900, „Dynamical Laws and Statistical Laws”. Schrödinger are o carte, publicata pe la 1944, „What’s life”. Einstein, Podolsky si Rosen au un articol pe la 1935 „Can Quantum Mechanical Description of Physical reality be considered Complete?”
Primul (Planck) distinge intre legile dinamice din fizica (adică cele ce se întâmplă pentru ca trebuie – „is necessary”) si cele statistice (cele ce se întâmplă eventual – „is only probable”).
Cel de-al doilea (Schrödinger) spune ca doua sunt principiile ce au dat naștere vieții – „order-from-order” si „order-from-disorder”. Order-from-order corespunde legii dinamice a lui Planck (lato sensu e fizica lui Newton), in timp ce order-from-disorder funcționează asemenea legii statistice a aceluiași Planck (lato sensu e fizica atomica). Legea dinamica/order-from-order si Legea statistica/order-from-disorder se aplica împreuna.
Cel de-al treilea (Einstein) a murit cu convingerea ca fizica atomica este incompleta intrucat „Dumnezeu nu joaca zaruri”, adica nu poate fi doar statistica/probabila.
Noi (ăștia ce nu ne întâlnim cu Sfinții la discuții) trăim dupa regula lui Einstein – consideram ca viața este order-from-order, adică nu acceptam order-from-disorder, probabilitatea ca lucrurile ar putea fi așa sau așa (ca pisica lui Schrodinger).
Doar Dumnezeu si geniile astea de secol XX au putut face viața din haos (din bube, mucegaiuri si noroi). Este provocarea contemporaneității, acum când lumea se zdruncina semnificativ, sa facă ordine din dezordine. Sa vedem ce rezulta.
Fractalul (Mandelbrot 1975) este o forma geometrica sparta/franta, divizata in bucăți/parți astfel încât fiecare parte are forma întregului (bucata are aceeași forma ca întregul). Este o forma de exprimare a Haosului in Univers. La scara mica Fractalul pare o forma regulata, determinabila, desenabila, etc. La scara extrem de mare devine o chestiune ce nu poate fi exprimata in limbaj geometric, este exprimarea Haosului.
Fizica atât a lui Newton dar si o parte a fizicii cuantice este o chestiune statistica (reguli ce se întâmplă cu regularitate), dar pe măsură ce granularitatea analizei se reduce/creste ajungem la discuția lui Einstein cu Bohr – Dumnezeu nu joaca zaruri zicea Einstein întrucât nu putea accepta ca traseul electronului in jurul nucleului este o chestiune de probabilitate.
Penrose arata de ce algoritmul nu epuizează înțelegerea, cunoașterea in sensul ca algoritmul matematic nu este singura sursa a cunoașterii (de aceea AI va fi limitata ca evoluție). Tot Penrose spune ca ceea ce Soarele da Pământului in mod esențial nu este căldura ci un nivel de entropie scăzută, gestionabila (vedeți legea a doua din termodinamica privind creșterea entropiei) astfel încât Pământul poate gestiona nivelul de energie primit.
Este o problema de perspectiva. Noi vedem puțin dintr-un orizont pe care-l percepem ca fiind organizat iar când aceasta organizare din orizontul nostru începe sa se agite, sa se tulbure credem ca cineva cu intenție a intervenit. Problema este ca perspectiva noastră este redusa, ca lumea/universul este si acționează dincolo de noi iar ceea ce noi vedem in mediul nostru poate fi inclusiv o forma de exprimare a Haosului.
Hauser (Moral Minds) spune ca omul modern încearcă sa scape (antropologic vorbind) de formele animalice de exprimare (Haosul este una dintre aceste forme).
Noi încercam sa scăpam de Haos interpretând totul ca fiind organizat si cartezian in condițiile in care organizarea si formele geometrice, ca exprimare sunt doar o minoritate in lumea in care trăim. Noi nu știm ce sa facem cu Haosul si atunci începem să creăm, interpretăm. Este mai usor sa ne imaginam ca lumea noastră (completa si atoateștiutoare) este pervertita cu intenție de cineva, decât sa credem ca suntem ignoranți (avem o perspectiva limitata asupra lucrurilor, si asta in mod obiectiv) iar ceea ce nu vedem ca si ceea ce vedem pot fi forme de exprimare a Haosului.
