credit foto: RĂZVAN LAZĂR
- Pieptul trebuie împins cam cinci centimentri. Uneori este posibil să se audă un trosnet. Nu vă alarmați. Sunetul este cauzat de fisurarea cartilajelor sau coastelor.
Inima e un șoricel domolit de durere, ghemuit, cu piciorușele la piept. Abdomenul se umflă apoi se desumflă. Repetă! Vălul de pe ochii dispare. Era să mor. Sara e cu mine. Veronica e și ea la telefon, îi aud văicărelile. Ce căutam acolo!? Ce treabă are ea? Era să mor. Am mai murit și în copilărie de mai multe ori, dar mama nu-și dădea seama. Când eram bolnavă stătea la capul meu cu vălul pe față. Și nu înțelegea nimic din ce se petrecea în inima mea de șoricel speriat. Avea un văl frumos din mătase aurie, adus de undeva de departe de tata, așa spunea Veronica. Unde e tata? Veronica mângâia vălul și nu răspundea. Atunci murea ceva în mine. Nu era nimeni acolo să-mi facă procedura de resuscitare. Una e să te doboare o noapte în care ai făcut numai mizerii și alta să te dărmâne proprii părinți. Poate că nu au vrut. Sigur nu au vrut. Femeia asta cu vălul pe față are nevoie de ajutor. Sara îmi dă o pastilă. Ce spun eu acum, cred că e deja din vis.
Maria merge cu pași mici pe lângă zidul înalt de pe strada ei. Are o rană ascunsă în piept și se mișcă încet ca să n-o zdruncine, așa cum au sfătuit-o la terapie. O femeie e liberă să meargă la psiholog. Pe vremea bunicilor ar fi fost considerată o nebună. Maria a ales să locuiască în Germania. S-a născut în România, la Suceava. A fost crescută de mamă, fără tată. Maria înjură când nu-i ies socotelile, se întâmplă des.
Sunt Maria și sunt hipsteriță și barista. Dar și ancora de la Hammerstein. Ancora Anei, mai ales.
Uneori vorbesc despre mine la persoana a treia. În copilărie, chiar și în adolescență, asta îmi plăcea cel mai mult, mă absolveam de orice vină. Maria a făcut, Maria a spart, Maria are febră pentru că a mâncat cretă ca să nu meargă la școală, Maria a pierdut telefonul mobil și nu-i pasă că nu mai primește altul (îmi păsa).
De Veronica mi-era frică. Acasă trebuia să-i spun „mama”, mă simțeam agresată. Le aveam doar pe Veronica, pe Maia și pe sora mamei, Sara. Bunica Maia era o femeie de modă veche, cum îi plăcea să spună despre sine.
Veronica are ten palid și fața suptă. E slabă și merge cu spatele încovoiat. Mă certa des, mă și bătea. Se mândrea cu mine că am ajuns să lucrez în străinătate. Mare scofală. Nu-i păsa de mine, ci de părerea lumii. Nu le zicea prietenelor și vecinelor ce meserie am. Veronica are umerii lăsați și brațele musculoase. Sora ei mai mică, Sara, e doctoriță. O vizitez pe mătușa mea de fiecare dată când vin în țară.
Când povestesc despre arta preparării cafelei, mulți se bucură. Parcă le-aș lua o greutate din brațe.
Există atâtea feluri de a iubi și de a fi fericit. Să lași să te inunde aburul și gustul unei cafele proaspăt preparate. O cafea? Și mai ce? Dacă ar știi că noi, Ana, Sara și cu mine, suntem femei independente, ar șterge pagini după pagini, capitole întregi din roman, ca să împiedice anarhia și revolta.
Ea are și un fel special de a înțelege dreptul la plăcere al unei femei. Plăcerile. Nu toate sunt pe gustul ei, dar asta nu înseamnă că nu le permite în viața ei. Poate accepta ceva fără să îi fie necesar, fără să i se cuvină, fără să-i placă cu adevărat. Nu e vorba despre trădarea propriei ființe. Înțelege perfect că nu se cunoaște pe sine cu exactitate și că sunt zone uriașe de plăceri ce trebuie explorate. Toate aceste desfătări, încă latente, nu țin de trup neapărat, de simțuri. Există delectări mult mai mari și mai intense. Cum ar fi cele ale minții. Ea vine dintr-o altă lume.
Bea doar ceai, deci nu are cum să priceapă obiceiul nostru al europencelor. Cafeaua specială, de pe plantații care respectă natura, e la mare preț. Cea preparată în micile cafenele independente care se deschid din ce în ce mai des. O lume se naște. S-a mai născut. E vremea noastră acum. Există și un Dumnezeu al femeilor. Poate că Dumnezeu e și femeie și acest lucru ne-a fost ascuns.
Ideea că ceva trebuie să fie greșit mă înnebunește. Când totul pare bine aranjat, aliniat, hop în mintea mea răsare o idee. Pe timpul nopții apar cele mai ciudate gânduri. Și liniștea se duce naibii. Faptul că sunt hipsteriță mă ajută uneori să pun lucrurile într-o perspectivă originală. Așa cum e și cafeaua pe care o prepar.
Pe Sara o compun din fragmente. Sara Șapte-luni, cu gărzile ei de la spital, cu iubitul ăla jalnic, cu planurile ei nerealizate, și cu mulțimea de posibilități pe care le tot amână. Cred că mai bine ar face un copil.
A venit să mă viziteze. Ne-am plimbat prin parcul de la Nymphenburg și am admirat rațele și boboceii lor timpurii. Zilele întârziau să se mai încălzească, dinspre Alpi venea aer înghețat. Sara spune lucrurilor pe nume, pe adevăratul lor nume. Rața e rață, rana e rană. I-am mărturisit cu curaj, cu mult curaj, că m-am îndrăgostit de o femeie. Veronica ar da cu mine de pământ, Doamne, așa ceva nu e bine, nu e bine deloc. Știe ea, oare, ce e în sufletul meu? Poate că dezamăgirile în dragoste m-au făcut să fiu așa. Poate că natura mea asta e. Sara mă ascultă și îmi cumpără o înghețată, încă o înghețată. E medic, e sigură că de la așa ceva nu se moare. Îi spun o poveste de groază – alegerile mele încurcate – suntem în căutarea unei bănci la soare. Un plan în care toate nebuniile mele își găsesc loc. Nu mă mai sinchisesc că am plecat de la job cu ciorapii (100 den) rupți într-un scaun de bar. Cine se uită la mine? Gâtul mi-e anesteziat de la înghețată și de la frig. Sara râde cu poftă. Veronica nu știe? E ceva serios? S-a oprit din râs. Serios, foarte serios. Cu așa ceva nu te joci. Nu, mătușă Sara Șapte-luni, cum să mă joc cu așa ceva? Ce, tu te joci cu viața ta? Ne așezăm pe o bancă însorită. Dar soarele apune repede.
Îndoiala. O sunase Veronica cu o seară înainte. Sara mi-a povestit ce-au discutat. Spaime și îngrijorări, toată generația ei e așa. O femeie are nevoie să fie protejată. Altfel nu se mai simte femeie. Veronica crede că îmi duc viața într-un fel prea dezlânat. Ce nu vrea ea să priceapă e că toate, dar toate, sunt alegerile mele.
- Ești puternică, Maria, zice Sara în timp ce-și înfăsoară mai bine șalul.
- Cafeaua e cea mai mare realizare a mea, fac exact ce mi-am dorit.
- Veronica…
- Nu am facultate, nu am prieten, nu se întrevede nicio familie. De fapt am o familie.
- Nu e rău.
- Nici bine.
- Mai zi-mi de ea. Am auzit că e o scriitoare celebră.
- Ana o s-o traducă în română.
- Auzi, te-ai gândit vreodată că femeia asta nu există? Că e o autoare inventată? Sau că e bărbat?
- Cine ar face așa ceva?
- Cineva genial.
- Să exiști în lumea cuiva ascuns!?
- Da.
O femeie nemaipomenită intră în viața ta și apoi pleacă. O întâlnești pe o bancă în parc, stai de vorbă cu ea și ai impresia că vă știți de când lumea. Îi spui ce ai pe suflet, ea pare că deja te-a înțeles. Vă mai vedeți tot acolo, pe aceeași bancă, o săruți și gustul ei îți umple ființa. Din ea, ceva începe să se retragă. Mirosul, urmat de gustul subțire dulce-acrișor la început, apoi cremos. Cu cât o atingi mai mult, cu atâta pierzi din candoarea ei. O transformi într-un lucru știut, cunoscut, trăit, înregistrat. Parfumul a cărui etichetă o cunoști. Știi și forma sticlei. O poți mângâia în gând. Atunci când pierzi totul, poți avea totul. Rămân ale tale atributele ei și gândul le pune bine să le poți avea când dorești. Renunțarea, abandonarea iluziei că ea poate fi a ta. Nici ea nu-și aparține. O poți iubi în tot ce NU e al ei, în tot ce NU e al tău. Vă pierdeți în orizontul celuilalt.
Vălul Veronicăi mai există și acum, îl ține într-un sertar, nu-l mai poartă, își mai șterge fața cu el din când în când. Într-o zi de vară, știu de la Maia, Veronica se îndrăgostise de cel ce mi-a devenit tată. Când am venit pe lume, nu mai exista nicio urmă a bărbatului în preajmă. Doar în vălul Veronicăi, în textura lui fină simțeam un miros care putea fi al lui. Dacă povestea cu tata și vălul nu era o simplă născocire. Bunica Maia își reținea o lacrimă atunci când povestea. Vălul Veronicăi din Biblia bunicii era cu totul altfel. Acolo locuiau iubirea și speranța. Și amprenta chipului lui Dumnezeu. Atunci când oameni L-au batjocorit. Veronica, femeia din cartea sfântă, I-a șters broboanele de suferință de pe chip. Și a primit o fotografie a Lui. Ca o mare admiratoare, un fan cum se zice astăzi.
Veronicile astea două sunt ca nordul și sudul, albul și negrul. Mama mea se teme într-un fel exagerat să nu mi se întâmple ceva rău. Poartă frica în suflet ca pe un copil beteag pe care nu-l poate lăsa să pățească ceva, privându-l de toată bucuria vieții. Mai ales teama ca eu să nu plătesc pentru greșelile ei.
Femeia toate acestea și mi le-a scris pe aripi. Pentru ca nopțile în care fac numai mizerii să nu mă doboare de tot.
