Desigur, m-aș putea infiltra în poem.
Neîntâmplată și nici născută măcar,
o umbră cu vinișoare subțiri, cât firicelele de mărar.
Într-un prezent oarecare,
contează mai mult echilibrul decât oboseala.
Acum, nu văzul îmi dictează imaginile, ci sângele.
Și iată, vaporașe minuscule îmbulzindu-se
în lacrima devenită un port.
Femei fluturându-și batistele, ca pe vremuri, la despărțire.
Priviri volatile ștergând rama soarelui, înainte să fie îndepărtate.
La orizont, negură moale, călduță, ca la-nceput.
Copii cu brațele abia mijite din umeri,
Slăvind pe Cel ce va să le fi clădit mame perfecte.
Părul lor greu, laolaltă cu tunetele, cu frumusețea.
Pic! Pic! Sudoarea Domnului ciobind când și când
luciul apei.
