La ora amiezii, vaporul înainta către orizont,
pasagerii aruncau în aer firimituri pentru pescăruși –
rachete în miniatură, plonjând după hrană.
Mi-am amintit că umplusem stomacul unui câine
cu milă sau, poate, chiar eu eram acel stomac
umflându-se odată cu marea. Ce rămăsese în urmă,
nu mai conta –
o altă realitate ieșea la iveală, mă-nfierbânta
ca pe o minge metalică. Eram un gest incomplet,
un soare fragmentat și bătrân,
o umbră escaladând scările dinspre punte.
La ce îmi folosea libertatea?
Și, brusc, imaginea de la înmormântarea Cristinei,
când n-am mai vrut să o-nsoțesc și la groapă
și, totuși, părul ei s-a înviorat
și glasul ei ca un flaut cântând necontenit
la picioarele Domnului,
mi-a viermuit, o vreme, în gând.
