Ileana MOROIANU & Andrei CORNEA. BALTO-CĂȚELUL

AL EI, AL MEU, AL NOSTRU

Balto-cățelul. Apartenență: al nostru. Semnalmente: negru aproape complet, cu plastron alb pe piept, urechi ascuțite, ciulite mai întotdeauna, ochi mari, calzi. Statură: Măricel. Bot lung, enorm. Caracteristică principală: cică nătărău, în fapt – filozof ascuns. Locația: bucătăria, terasa, curtea din spate. Separat de două uși cu geam de „tărîmul celălalt” – casa pisicilor (și, cu permisiunea dînselor, și a oamenilor). Istoricul: vezi mai jos. Regulament: Balto n-are voie să treacă „dincolo”, dar supraveghează prin unul dintre geamuri tot ce mișcă în casă. Azi e supărat:

• Balto, de ce ești botos?
• Pentru că văd fîțîindu-se pe acolo inamicul ereditar: Pisicile. Ele de ce au voie înăuntru și eu nu?
• Ele n-au voie afară, în schimb. Păstrăm un anume echilibru. Nu le poți avea pe toate. 
• De ce nu le poți avea pe toate? Ba eu le vreau pe toate!
• Balto, nu se poate. Asta-i viața.
• Da’ de ce asta-i viața? 

Balto filozofează! Nu știu ce să-i răspund. Încerc o diversiune:

• Da’ acuma, de ce ai lătrat la Pisicuțu prin geam? (Pisicuțu e ultimul sosit în colonia noastră: motanul numărul doi. Balto un timp îl lătra isteric, atunci cînd îl vedea prin sticlă. Iar Pisicuțu, apărat, îi dădea cu tifla prin geam, scoțînd cîinele din minți și pe stăpînii lui din răbdări. Între timp, ambii s-au consolat cu situațiunea.)
• Fiindcă e un venetic.
• Urît, Balto, e oaspete. S-ar cuveni să te porți frumos. Totuși, la celelalte pisici din casă nu latri. De ce numai la el latri, care și el e al nostru?
• După ce că-i neam de pisică, adică urîciune, nici animalul locului nu-i: nu-i suport pe ăștia, pe străinii care, uite domne, după ce primesc azil, ne sfidează așa, de la obraz. Eu apăr casa de străini.
• Balto, ești șovin!

Mi-arată coada. Cred că n-a înțeles cuvîntul. Ignorantul!  

                                                   *

De fapt, Balto are o pasiune: latră la orice, la oricine și oricînd: dimineața, seara, noaptea, ziua. Încerc să înțeleg de ce o face. Vreau să citesc în mintea lui puțină:

• Balto, de ce latri acum, ca un nebun, și scoli toți vecinii din somn?
• Pentru că am văzut o pisică trecînd peste gard și o alta umblînd chiar de-a lungul gardului. Pisicile astea acrobate sunt nerușinate: ignoră separările și limitele, n-au respect pentru proprietatea privată, nu-mi cer permisiunea să intre în curte, fac numai ce le trece lor prin cap… iar noaptea te mai și scot din minți cu mieunatul lor amoros, de-mi vine să-mi astup urechile astea clăpăuge, dacă aș ști cum…
• Fie. Dar la porumbei de ce latri?
• Fiindcă sunt un fel „de pisici mai mici… Nu vezi că nici ei nu respectă proprietatea privată, trec peste garduri și pomi și că se vîră peste tot? Pisici cu pene – asta sunt!
• Dar la mașinile curierilor care opresc în fața casei de ce latri? Și alea sunt pisici?
• Sigur. Pisici mai mari pe roți. N-ai auzit cum le torc motoarele?

Sunt disperat. Mai încerc un ultim argument:

• Dar azi-noapte cu luna plină de pe cer ce-ai avut? La ea de ce-ai lătrat ca apucat de streche? Și ea-i pisică?
• Aia luminoasă de pe cer? Nuuuu.
• Atunci, ce-i?
• Numai un ochi mare și rotund care mă umple de nervi!
• Ce fel de ochi?
• De pisică, bineînțeles.

Am capitulat.

                                         *

Cea de-a doua pasiune a lui Balto – după lătrat –  este mîncarea. Pe lîngă mîncarea ce-i este rezervată, mănîncă orice „pică” de la om: cartofi, orez, mămăligă, brînză, supă, nu mai vorbesc despre zgîrciuri de la pui. Nu pare să aibă limite nici calitative, nici cantitative. Ileana susține că eu l-am corupt și l-am învățat rău. Eu văd lucrurile în altă lumină: cred că foamea cumplită a mii și mii de strămoși vagabonzi se exprimă în el. Totuși, încerc să am o discuție principială. Sunt pe terasă, la o măsuță și dau să mănînc ceva. Balto vine și mă privește pofticios:

–  Dă și mie, boierule!

• Balto, abia ai mîncat.
• Niciodată n-am mîncat. În viața mea.
• Minți!
• Pe cuvînt de cîine! Sunt flămînd, dovadă că n-am mîncat. În viața mea n-am mîncat nimic niciodată! Dă-mi și mie ce ai acolo!
• Am niște cereale, Balto. Și musli. Nu-s pentru cîini.
• Pe bune? Pariem pe un copan de pui? Dă-mi să le încerc și dacă nu-mi rămîn în gît înseamnă că sunt și pentru cîini și am cîștigat și-mi dai și copanu’, și cerealele, și musli… Hai, dă-mi!
• Nu-i vorba despre pariu, ci despre faptul că n-ai limite. Și cîinele, ca și omul, trebuie să aibă limite. Limitele sunt baza unui trai civilizat. Tu însuți vorbeai despre limite mai înainte. Ai uitat? Un filozof a scris chiar un mic tratat despre limite. Ba și un muzician…
• Am înțeles, stăpîne. Adică vrei să scriu și eu ceva. Sau poate vrei să cînt? Da, mai bine cînt, că nu-i mare filozofie. Numai dă-mi ceva să mănînc mai înainte… și încep! Fac chiar o concesie: încep să cînt chiar așa, pe stomacul gol. Uite…
• Balto, taci, fire-ai să fii, că m-ai asurzit!

                                                   *

Puțin mai tîrziu. Nu cedez. Încerc să mănînc liniștit. Degeaba. Balto dă să sară în farfuria mea.  Botul lui uriaș aproape a și intrat în ea. 

• Ești fără maniere, Balto! De unde ai învățat să fii așa?
• De la voi. Nu-mi strigați voi „marș!”, pe cînd mă împiedic în bucătărie de picioarele voastre, care se mișcă fără rost?
• Ești aiurea? Tu te bagi fără rost  în picioarele noastre, gata-gata să ne dai jos!
• Bucătăria e casa mea, voi sunteți invitații… Fie, cum vreți voi, că sunt prea înfometat ca să mă cert! Dura necesitate, vai, mă silește la compromisuri. Dă-mi, te rog, o stăpîne bun, o zeu al meu, măcar o coajă de pîine! Nu fi cîinos cu un biet orfan!
• Nu ține abureala, Balto.

De fapt, a ținut. I-am dat. 

                                      *

Mai tîrziu. Pe masă: o sticlă de vin și un pahar pe jumătate plin. Balto adulmecă, se strîmbă și apoi rămîne nemișcat,  de la urechi pînă-n vîrful cozii pătruns numai de nobil dezinteres:

• Vezi, spuneai că nu știu să mă abțin, că n-am limite. Uite că am. Nu sunt un milog. Ia, dom’le, dacă-ți place, tot vinul! Numai să bei cu măsură!

Ăsta-i Balto, cățelul nostru filozof și răsfățat. N-a fost întotdeauna așa, precum puteți citi mai jos povestea lui, așa cum o spune Ileana:

                                           *

 Balto-cățelul. Apartenență: al nostru. Acum. Mai demult, doar al meu. Și mai demult, al nimănui.          

Cândva, odată ca niciodată, într-o viață dinaintea acesteia pe care o duce acum, Balto – nătărăul, filosoful și lătrătorul – își ducea zilele în curtea unei fabrici. Într-o bună zi, care s-a dovedit a nu fi tocmai bună, pentru că există și zile rele în care cățeii nătărăi au ghinionul să întâlnească oameni răi, Balto, încă pui, necunoscător al naturii umane, a întâlnit un ceva ce părea a fi om, dar era mai rău decât o fiară. I-a rupt amândouă labele din spate și cățelul s-a târât prin curtea fabricii până când soarta, karma, Dumnezeul cățeilor nătărăi, filosofi și cumsecade i-a scos în cale un om bun. Omul bun l-a adăpostit într-o baracă și l-a hrănit, dar nu putea să-l ia acasă. Și atunci, așa cum se întâmplă în toate poveștile, fie ele ale oamenilor sau ale câinilor, am apărut eu în viața lui. Sau, mai exact, el a apărut în viața mea.

Cu câteva luni înainte, pierdusem un câine. Era câinele fiicei mele. A sărit gardul într-o zi în care nu eram acasă, una din puținele în care l-am lăsat în curtea din față, a plecat în căutarea unei partenere și dus a fost. A urmat o perioadă de căutări, jale și plânsete. Copilul era disperat, iar disperarea sa o amplifica pe a mea. Zilele treceau, toamna a înghețat în iarnă, iar noi continuam să-l căutăm pe Blacky. Blacky, desigur, pentru că era negru cu un plastron alb. Sună cunoscut, nu? Așa mi s-a părut și mie când am văzut poza de pe Facebook cu câinele ghemuit, pentru care se căuta foster. Doar vârsta nu corespundea, dar m-am gândit cu speranță că poate fi o greșeală. Am sunat și am aflat că nu era nici o greșeală. Doamna cu care am vorbit la telefon rămăsese fără speranțe și soluții pentru cățelul cu ambele labe din spate rupte. M-a întrebat sfios dacă sunt dispusă să-l adopt sau măcar să-l țin în foster. Habar n-aveam ce e aia foster. M-a luminat. Era un soi de adopție temporară până se găsea un stăpân dispus să-l ia definitiv. Probabil că în cazurile disperate este o soluție de compromis, dar atunci mi s-a părut – și încă mi se mai pare și acum – o cacealma pe sufletul animalului și al tău. Cum să te joci cu sentimentele unei ființe oropsite de soartă (și cu ale tale, până la urmă), să-i câștigi încrederea, să te atașezi de el și apoi să te descotorosești ca de o mobilă veche? Nici nu putea fi vorba de așa ceva! Dar eram prinsă între sentimente contradictorii. Eu îl căutam încă pe Blacky. Ce treabă aveam cu cățelul ăsta care nici nume n-avea încă? Dar m-am gândit la Blacky și la ce s-ar întâmpla dacă ar ajunge în situația amărâtului ăstuia și n-ar fi nimeni care să-și bată capul cu el, să-l salveze. Apoi, îmi era și rușine de doamna care își punea speranțele în mine. Așa că am hotărât: adopție să fie! Și dacă îl voi găsi și pe celălalt, vor fi doi câini în casa noastră. De fapt, trei, pardon, că încă mai trăia și cățeaua cea bătrână, mama lui Blacky. Pisicile încă nu se instalaseră în casa noastră, doar Schmitzi, motanul numărul unu, ne curta ocazional, fără ca vreunul dintre noi să facă ”pasul hotărâtor”.

Zis și făcut! Cățelul a fost dus de către omul cel bun care s-a dovedit a fi cumnatul doamnei cu care vorbisem la telefon la veterinara de nădejde la care erau tratate toate animalele casei. Și pentru că era un om cu adevărat bun, s-a oferit să suporte și jumătate din costurile care s-au ridicat la mult mai mult decât ne-am așteptat oricare dintre noi, pentru că, odată ajuns la veterinar, cățelul s-a descoperit a fi și plin de căpușe. Așadar, a fost ”descăpușat” și operat pentru fracturi. I s-au introdus tije de fixare în ambele labe din spate. Apoi a fost adus la noi acasă, un schelet ambulant, cu jumătate de corp ras și plin de cusături. Un soi de Frankenstein canin, o arătare ciudată și tăcută. Mă uit la el acum, când nu știm cum să-l oprim din lătrat la tot ce suflă prin curtea din spate, și nu-mi vine să cred că acest câine era mut atunci când l-am primit. Preț de câteva săptămâni și chiar luni, n-a scos un sunet.

I-am instalat așternuturile într-un colț al bucătăriei, unde Schmitzi a venit să-l viziteze. L-a adulmecat cu precauție și l-a înconjurat cu un respect tandru, de care s-a debarasat fără probleme, odată ce câinele s-a pus pe picioare și a început să cutreiere prin curte și prin toată casa. Dar asta s-a întâmplat mult mai târziu.

În zilele acelea, încă nu știam că arătarea aia va deveni Balto cel de acum. I s-a spus Balto, nu numai pentru că toate trebuiau să aibă un nume, dar și pentru că semăna cu Blacky, dar ”Blacky” fusese luat deja, așa că următorul nume de câine la care m-am gândit, în criză de inspirație, a fost ”Balto”, pentru că mi-am amintit de personajul din desenul animat cu același nume. Nu căutați asemănarea, că nu există. Există doar lipsă de imaginație.

Așadar, Balto a fost instalat în bucătărie și am început să-l îngrijesc ca pe un convalescent ce era, așteptând cu speranță recuperarea. Numai că, în loc să se recupereze, Balto a început să se pleoștească tot mai tare, pentru ca într-un final să ajungă să vomite fără să se mai oprească. Am luat din nou calea veterinarului, unde a fost bănuit mai întâi de babesioză, o boală provocată de căpușe. Fusese plin de căpușe, după cum vă amintiți, desigur. Nu era babesioză. Era mai rău. Era parvoviroză – o boală canină infecțioasă, extrem de contagioasă, care este letală puilor nevaccinați, cu vârsta între două luni și un an. Balto avea aproximativ opt luni. Cu siguranță, era cel mai ghinionist câine din câți s-au întâlnit. Organismul lui, deja slăbit de o traumă și o intervenție chirurgicală, era lovit de o nouă nenorocire. Eu eram terminată. Pierdusem un câine și eram pe cale să-l pierd și pe al doilea, în mai puțin de o jumătate de an. Au urmat ședințe lungi și costisitoare de tratament, ore în șir de perfuzii la clinica veterinară. O mică avere s-a dus pe spinarea lui Balto. Nu regret niciun leu și în continuare sunt convinsă că sunt banii pe care i-am cheltuit cel mai bine în toată viața mea. Am stat lângă el în timp ce zăcea în cușca de la veterinar, cu branula în una sau alta din labele din față, scheletice și perforate de nenumăratele injecții, am stat pe jos lângă el, în bucătărie, să-l conving să mănânce, pentru că asta era calea către vindecare, i-am făcut eu însămi injecții, i-am băgat pastile pe gât și m-am trezit dimineața, paralizată de spaima de a nu-l găsi fără viață în bucătărie. Probabil că singurul lucru pe care nu l-am făcut a fost să mănânc cu el din castron, ca să-l conving să mănânce.

În tot acest timp, Balto s-a supus… cuminte e prea puțin spus… de-a dreptul apatic tuturor eforturilor mele. Mă uitam la el și mă întrebam dacă va exista vreodată între noi conexiunea aceea care este între un câine și stăpânul lui. Conexiunea pe care am avut-o cu Blacky și cu alți câini înaintea lui Blacky. Balto părea să facă abstracție de mine, aproape că nu se uita niciodată în ochii mei, iar când încercam să-l ademenesc cu câte o bucățică de carne, se ridica tremurând, o apuca repede, temător, din mâna mea și se întorcea la locul lui cu coada între picioare. Și totuși, ceva a funcționat între noi doi, pentru că am reușit. Am reușit amândoi.

Încet-încet s-a întremat. A început să mănânce, a început să umble, la început nesigur pe labele operate, apoi tot mai sigur pe el. Totuși, continua să arate ca umbra unui câine, o jumătate de ființă captivă într-un corp fără vlagă și fără bucurie. Nu lătra, nu dădea din coadă, nu interacționa cu nimeni. Am încercat să-l aduc de câteva ori în sufragerie. Îl luam în brațe și-l așezam pe canapea. Stătea câteva minute și se uita vinovat la mine. Apoi, cum se ivea ocazia, o tundea rapid în colțișorul lui din bucătărie, unde se făcea colăcel pe preșul lui și nu mai clintea de acolo.

Nu mai știu cât a durat această stare de fapt. Mi-era teamă că n-o să-și mai revină niciodată și că va rămâne pentru totdeauna doar o idee de câine. Nu pot să spun când s-a petrecut miracolul. Pot doar să spun că la un moment dat a început să ne exaspereze cu lătratul, cu alergatul prin toată casa, cu hârjoana cu pisicile. Când a apărut Pisicuțu, i s-a restabilit cartierul general în bucătărie, pentru că îl lătra furibund. Cu toate acestea, într-o seară cu pană de curent, Balto s-a strecurat printre picioarele lui Andrei și a năvălit în sufragerie. Nu l-a emoționat câtuși de puțin prezența Pisicuțului și treaba asta a fost reciprocă. Era doar speriat de întunericul brusc, pentru că Andrei a uitat să vă povestească, dar Balto, deși cât un vițel, e cel mai fricos câine din univers. Se sperie de tunete, de artificii și de… întuneric. Probabil că dacă n-am fi fost noi isterici în seara aceea, s-ar fi ajuns la relații ceva mai cordiale între câine și motanul numărul doi al casei, dar, din păcate, nici noi nu reacționăm foarte bine la penele de curent, așa că rămâne pe altădată să verificăm dacă Balto poate depăși bariera prejudecăților rasiale.

                                           *

Este o dimineață splendidă de mai, cu soare, cireșe și trandafiri în curtea noastră. Balto și-o luase în cap cu mult înainte ca Andrei să devină stăpânul vieții lui, să-l corupă și eu să mă simt ușor trădată. (Desigur, vă dați seama că mă alint; de fapt, Balto își împarte afecțiunea între amintirile noastre comune și snacks-urile lui Andrei). Dar, de când a venit Andrei, nu mai există masă tihnită cu Balto alături. Balto nătărăul, filosoful și lătrătorul, supranumit Capsec, e sub masă, pe lângă masă, pe masă, peste masă. În această dimineață, niște cireșe strălucesc într-un bol, pe măsuța de pe terasă. Le privește cu ochi umezi, plini de reproș:

– D`ăștia îmi sunteți, carevasăzică… eu vă iubesc, vă slujesc, latru să alung toți dușmanii și voi nu găsiți o bucățică de cârnăcior suculent să-mi dați… Sunt trist, sunt foarte trist. Iar au crescut porcăriile astea roșii în copac. Mai pică și pe jos, dar nu m-aș coborî până într-acolo încât să mănânc așa ceva, iar voi taman p`astea le-ați pus în străchinuța voastră azi. Ei, bine, totuși, fie, hai că îmi calc pe inimă. Dați-mi, dom’le, una, chiar și din astea…

+