“Ex occidente lux!” : un secol de lovinescianism

La un secol de la publicare ,”Istoria civilizaţiei române moderne” poate fi recitită ca una dintre piesele centrale în canonul modernităţii intelectuale autohtone. Departe de a fi un simplu obiect muzeal, exilat pe un raft al uitării respectabile, ea devine, în circumstanţele lumii noastre, un îndreptar şi un punct de plecare.

“Istoria “ nu epuizează dialectica lovinesciană. Ea comunică, prin fire subterane şi prin reveniri, cu întreaga proză de idei a criticului. Ciclul maiorescian de la final nu este doar testamentul unui intelectual liberal- conservator, dar şi cea din urmă pagină adăugată la această vastă fresca de cuvinte. Mai mult decât oricare dintre contemporanii săi, E. Lovinescu şi- a asumat această condiţie, delicată şi temerară, de apărător al moderaţiei militante. Campaniile sale au fost, până la capăt, forme de ecarisaj intelectual. De la Maiorescu şi de la junimişti, cei de care se desparte şi se reapropie,E. Lovinescu a preluat această metodă a polemicii ca formă de fixare a canonului : insectarul de patologie ideologică este alcătuit cu minuţiozitate de moralist.

“ Istoria” este manifestul nu doar al unei direcţii intelectuale, ci şi ilustrarea unei metode. Ceea ce i-a iritat pe contemporani devine, în posteritate,temeiul vitalităţii lovinescianismului. Literatura şi ideile, societatea şi cultura sunt interogate, iar în centrul acestei panorame se află încercarea de a surprinde identitatea unei naţiuni, la câţiva ani de la Marele Război.

Metoda

Şi cum poate fi citită, astăzi, metoda lovinesciană de organizare a istoriei ideilor? În secolul lui Sir Isaiah Berlin şi al lui Raymond Aron E. Lovinescu este locuit de aceeaşi pasiune a investigaţiei intelectuale şi este marcat de aceeaşi amprentă a erudiţiei fecunde. Redat unui context comparat, E. Lovinescu îşi ocupă poziţia ce i-a fost refuzată în viaţă, aceea de critic şi de istoric al ideilor.

Iar evocarea lui Berlin şi Aron este cu atât mai semnificativă cu cât ea trimite nu doar la metoda intelectuală, ci şi la condiţia de marginalitate fecundă a gândirii lovinesciene. E. Lovinescu se află, spre a relua memorabilă sintagmă a lui Berlin, în contra unui curent al vremurilor sale. El este o natură ostilă nu doar reducţionismului etnicist, ci şi elanului totalitar care se simte, deja, la câţiva ani de la 1918. Educaţia lui E. Lovinescu nu este una sociologică sau filosofică, dar metoda sa cucereşte teritoriul pluralismului interdisciplinar. E. Lovinescu refuză înregimentarea cazonă a simplificării şi a masificării. Asemeni lui Berlin şi Aron, el este capabil să reconstituie, prin câteva tuşe, o întreagă genealogie intelectuală. Textul literar este redat unui context care îi determină specificul : istoria ideilor este alcătuită din materia reflecţiei şi din receptarea acesteia.

Metoda lovinesciană este continuatoarea maiorescianismului. E.Lovinescu rafinează ceea ce proza critică junimistă opusese delirului de mediocritate patriotardă: un sentiment al lucidităţii, un ataşament faţă de claritatea critică, un tip de raţionament ce refuză exaltarea mesianică. Post-maiorescian iconoclast, E. Lovinescu dialoghează cu tradiţia pe care o reciteşte, polemic.

Spre Occident

Istoria lui E. Lovinescu a fost întâmpinată cu ostilitate implacabilă de cei care aparţineau direcţiei etnocratice şi ortodoxiste. Intelectualii care se adună în jurul lui Nichifor Crainic pot fi priviţi, ducând mai departe sugestia lui Ioan Petru Culianu, drept intruchiparea târzie a slavofilismului la noi. Gândiriştii comunică cu acel imaginar neguros ce se iveşte în secolul al XIX-lea rus. Pentru aceste voci ale populismului mesianic, linia lovinesciană este o erezie : mobilizarea politică a religiei este pe cale să dea naştere religiei politice ce hrăneşte drepta radicală de la noi.

Încadrat în această ramă a reflecţiei ruse, E. Lovinescu este expresia, schinbând ce-i de schimbat, a occidentalismului liberal ce se opune misticii slavofile. Tensiunea interbelică din România este un ecou fascinant al polemicilor ruse purtate cu aproape un veac înainte. Spaţiile periferice se confruntă cu elanul romantismului politic reacţionar. Dilemele de identitate devin dilemele ce privesc direcţia de evoluţie a statului şi a naţiunii.
Vocile care ilustrează acest front al revoluţiei intelectuale totalitare sunt pe cale de a –şi organiza alternativa. Sursele lor sunt dintre cele mai variate, de la naţionalismul integral al lui Maurice Barrès şi monarhismul lui Charles Maurras până la mistica slavofilă şi fascismul italian. De la Pamfil Şeicaru şi Nichifor Crainic până la Radu Dragnea şi Nae Ionescu, aceste prezenţe alcătuiesc un peisaj cu atribute familiare. Ele vor îndruma contestarea ordinii postbelice pe făgaşul autocraţiei şi etnocraţiei. Mesajul salvaţionist este imaginat în termenii alternativei la imitaţia sterilă a Occidentului.

În fapt, două tendinţe de sincronizare se confruntă în anii care urmează lui 1918 : sincronizarea liberal- constituţională o are în oglindă pe cea revoluţionar – mesianică. Iar textul lui E.Lovinescu este în centrul acestei mişcări de plăci tectonice. Raportările la lovinescianism sunt hârtia de turnesol a noii linii radicale. Miza nu este doar critica paşoptismului. Scopul ultim este grăbirea naşterii altei lumi, întemeiate pe colectivism şi pe dictatul statului atotputernic.
În acelaşi timp,sinteza lui E. Lovinescu este manifestul intelectual al unui liberalism moderat care nu mai are corespondent în anii interbelici. Pledoaria lovinesciană este în contratimp cu practica oficială. Guvernarea lui Ioan. I. C Brătianu, ce cuprindea, deja, un nucleu de autoritarism etatist, este înlocuită, în decada carlistă, de angrenajul tătărescian : combinaţia de autocraţie, de starea de asediu şi de fuziune a puterilor subminează edificiul constituţional. Anii treizeci sunt o vârstă a despotismului. Marşurile copleşesc vocile celor care, asemeni lui E. Lovinescu, refuză ralierea dictatorială. Profetismul liberticid este noua flamură sub care se adună popoare şi state.

Revenirea la junimism şi la Maiorescu, în preajma lui 1940, închide drumul care se deschide prin “ Istoria” sa. Argumentul lovinescian este formulat, cu precizie clasică, în aceste momente de rătăcire colectivă. Împotriva lui Nicolae Iorga, dar şi a misticii legionare, E.Lovinescu reafirmă necesitatea întemeierii conduitei publice pe decenţa spiritului critic. Lovinescianismul alege să înfrunte demonii vremurilor, cu acel curaj al moderaţiei militante niciodată abandonat. Demnitatea intelectuală îşi are, in reflecţia sa, o apărare memorabilă. Secolul lui Sir Isaiah Berlin şi a Raymond Aron este şi secolul lui E. Lovinescu.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *