Candela

Cu totul altfel ne zgâlțâie viața, în cele din urmă: 

cu milă și cu sfială,

cu blândețea soarelui din lanul de porumb, toamna.

Nimic nu prevestește că, printre crengile pinilor,

de somn se vor scutura mierlele.

Nimic nu dovedește că acest frig zdrențuit

îmi zgâlțâie carotida și o face să cânte.

Dac-a-nlemnit un păstrăv în fața cuțitului,

dacă un ghimpe s-a-nfipt

în dunga roșie a amurgului, viermilor nu le pasă.

În culcușul lor e cald și e bine, așa cum mie îmi e în poem. 

Mi-am câștigat privilegiul de a mânji orizontul,

dar ce folos să colorez cu trupul meu strâmt

ceva ce poate fi înghițit de-o prăpastie?

Și ce folos să mi se dea mână liberă,

dacă în casa cărnii mele nu eu locuiesc,

ci numai o voce vicleană, gălbuie,

care, de fiecare dată când mă străduiesc să adorm,

îmi reproșează că sunt o candelă ce și-a pierdut licărirea?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *