Am mai scris despre Traian Dobrinescu, mai precis am scris elogios despre cartea lui din 2016, Nu te opri, nu te întoarce. Asta fiindcă, desigur, merita. Vorbeam atunci despre cazul în care un text autobiografic e atât de bun, estetic vorbind, încât are un efect imediat, care sparge convențiile relativ cuminți ale memorialisticii. Asta însemna că autobiografia forța limitele verosimilității genului printr-o captivantă poveste, prin rememorarea unui destin excepțional și a unei lumi cu adevărat fascinante. Se-ntâmplau acestea cu volumul de atunci al lui Traian Dobrinescu. Versatilitatea uimitoare a postúrilor lui existențiale (prozator, parlamentar, om de afaceri, jurnalist, corespondent de război în Transnistria, călător în taigaua siberiană) determina și versatilitatea unei tipologii umane care tindea să se transforme, pe măsura desfășurării rememorării, într-una literară, de ”personaj”, dacă nu credibil (e condiția oricărui personaj de literatură), măcar verosimil. Eul-narator își juca propria credibilitate exact când povestea cele mai greu de crezut evenimente și tot el vorbea precaut de ”viața mea ca subiect de expunere literară”, ”desacralizarea trecutului prin povestire”, ”a face din verosimil neverosimil”, ”rușinea de-a mărturisi că așa s-a întâmplat”.
Dacă respectăm pactul autobiografic, atunci cel care povestește e totuna cu persoana reală, care a scris și a semnat coperta. Nu te opri, nu te întoarce era un veritabil Bildungsroman – credibil, verosimil, adevărat, ziceți-i cum vreți! – din care nu lipseau nici insațiabilele aventuri erotice, nici însetatele aglutinări intelectuale, nici folositoarele cunoașteri de oameni și locuri, nici impresionanta saga familială. Era o viață completă, cu bune și rele, cu cele trupești și cu cele spirituale, cu scopuri propuse care sunt adesea încălcate și cu soluții improvizate, de multe ori, pe moment. Părea că autorul-naratorul-personajul voia să spună totul, chiar totul, fără menajamente și pudibonderii, cu speranța unei înțelegeri retroactive, rezultate din repovestirea și rescrierea post factum. Surprins plăcut de cartea în chestie, tot în 2016 spuneam că-i aștept continuarea. Iată, ea a venit (cam cu întârziere, dar e bine și așa!), și continuă viața avatarului Traian Dobrinescu, ajuns cvadragenar (ca personaj, nu ca autor) și depășind cenușia epocă ceaușistă înspre noua democrație românească, plină de libertăți, oportunități, ispite, realizări și eșecuri. E o epocă numai bună, aș zice, pentru spiritul de brave traveler/adventurer care străbate, de-acum, cărțile de proză ale acestui autor parcimonios și atât de greu încadrabil într-un gen.
Așadar, Siberia de la capătul drumului (Cartea Românească, 2023) e din nou un roman autobiografic, dar mult mai consistent și mai ofertant decât precedentul, cu un material faptic întins în peste 650 de pagini. Evenimentele se petrec între 1990-1994 și cuprind, în prelungirea studenției și a maturizării din anteriorul, ultimele dintre calitățile personajului Traian, pe care le-am amintit mai sus: om de afaceri, jurnalist de război în Transnistria și rezident vreo doi ani în câteva orașe rusești și-n taigaua siberiană. Poate cu adaosul unei prezențe rarisime în familie (fiu devotat al unor bătrâni dintr-un sat oltenesc, soț și tată a doi copii), exact din pricina celorlalte contexte de viață. Izbit de „realitățile unei Românii buimace”, cu responsabilități familiale și constante insatisfacții profesionale, fostul profesor de română trebuie să-și caute rosturile în alte părți decât literatura, scrisul și predatul. Așa se face că mereu insațiabilul aventurier își reconfigurează traseele existențiale înspre zone la care nu s-ar fi gândit, poate, înainte, dar în care își descoperă veleități nebănuite. Înființează imedat în 1990, după Revoluția televizată, un teatru și câteva publicații politico-culturale care merg bine de tot, o perioadă, și, cu acest start antreprenorial și jurnalistic (din care s-a ales cu o legitimație utilă oriunde în lume, cu experiență și cu mulțime de relații), își aruncă în aer statutul sedentar de descurcăreț în postcomunismul autohton, alături de alții mult mai bine înfipți. E „epoca Iliescu”, epoca mineriadelor, epoca micilor și marilor devalizări, epoca marilor tunuri, a revirimentului Securității, a îngropării idealurilor pentru care muriseră atâția în decembrie 1989 și a capitalismului sălbatic. Fără să prevadă cavalcada personală, geografică și financiară care va urma, eroul intră în cele mai abracadabrante afaceri: cu hârtie, cu cauciucuri, cu produse electrice, cuie și hamuri din piele. Călătorește în Germania și-n Austria, își un BMW, adună ceva capital, învață să negocieze procente și să folosească depozitele și transferurile bancare. Ajuns la Chișinău, își face noi prieteni și se implică la propriu în războiul transistrean (scenele sunt halucinante și probabil puțini dintre noi știm ce dimensiune a avut atunci conflictul separatist: lupte de stradă, ambuscade, torturi, asasinate la comandă, morți și răniți de ambele părți, cuceriri de teritorii și retrageri, corupție politică și militară, pro- și antirusism). Tot din Chișinău pornesc firele care vor duce la noile aventuri ale naratorului-personaj, căci acolo e locul de unde, pe de o parte, se implică în afaceri cu noua mafie basarabeano-ucrainiano-românească, interesată de traficul cu metale rare aduse din Rusia (câștigurile, ca și riscurile, sunt uriașe), iar pe de alta, locul de unde începe periplul siberian motivat de intrarea în afaceri cu lemn obținut prin defrișare, cu ciment, lacuri și textile de tapițerie. Astfel, evenimentele intră în decorul care va constitui background-ul pentru cea mai mare parte din carte: Moscova, Pskov, Zapadnaia Dvina, Tomsk, Ohrivo, Krasnoiarsk, Krasnodar, Baikal, Crimeea, cu extensii în Istanbulul asiatic.
Pe această imensă hartă narativă, poveștile, surprizele epice și tipologiile umane se succed în cele mai incredibile scene, unele desprinse, parcă din filmele unor Balabanov, Ross, Mihalkov sau Konchalovskyi. Asistăm la bătăi inopinate în baruri și apartamente, la urmăriri între grupuri interlope violente, la căratul teancurilor de dolari cu sacoșa, la tranzacții bancare în sume cu multe zerouri transferate din Rusia în România, Basarabia, Turcia, Australia și țările arabe, la negocieri sub impulsul armelor la vedere și al asasinatelor, la câștiguri financiare jubilante și la descurajante pierderi, la faceri și refaceri de parteneriate care mai de care mai dubioase, la nașterea și dispariția unor locuri, a unor lumi. Călătorim pe mare, în aer și pe uscat, mergem cu vaporul, cu transsiberianul, cu avionul, cu mașina, camionul și tancheta, intrăm în birouri somptuoase, în camere de hotel mirosind a vechi, în apartamente de toate felurile, în restaurante luxoase, în sate pierdute în taiga, în cabane dacea ale noilor potentați postsovietici, în orașe și cătune îngropate în nămeți. Nu lipsesc partidele fierbinți de sex ocazional cu rusoaice și basarabence, băile în saună, reflecțiile despre viață, religie și moarte, inserțiile de comentarii literare și filosofice, amintirile Marelui Război și al celui din Afganistan, tandre momente în familie și-ntre prieteni, episoadele de vânătoare și de chef, de contemplare gratuită a peisajului sau de melancolie pură. Colcăie peste tot foști aparatnici sovietici, militari vererani și KGB-iști, ne-ntâlnim cu noua elită a îmbogățiților dispuși să vândă orice din averea fostei URSSS, bucată cu bucată, ne-ntâlnim cu doctori psihiatri, politicieni veroși, mercenari misterioși, femei focoase, soți înșelați, amici devotați, trădători ascunși, mistici blânzi și simpli localnici, aflăm detalii incomode despre președinți, miniștri și oligarhi ruși, curg șuvoaie de ceai, cafea, votcă, vin și coniac, asezonate cu pește în toate formele, caviar, carne de urs, de vițel, de berbec și de ren. Pare că eroului nu i-a rămas străin nimic din ce a fost de experimentat într-o viață, că nu a ratat nimic din ceea ce o existență densă și intensă i-a oferit, adesea fără să prevadă sau să aștepte. Pare că totul a fost de trăit, de cântărit și de povestit, de la cimitirul părintesc din satul natal până la mii de kilometri spre bord-est, în îndepărtatul teritoriu rus de sub Cercul Polar.
Desigur, și acum precauțiile trezite de verosimilitatea celor povestite au generat intervenții metaliterare. „Siberia de la capătul drumului nu este o carte de ficțiune”, spune autorul într-o notă introductivă, „prin urmare, nu aparține genului romanesc decât în măsura în care viața povestită riscă să devină un roman”. Și încă: „Mai trebuie spus că această poveste de viață naște trăiri inedite, dar și curiozități justificate. Chiar îndoieli. Oare chiar s-a întâmplat ceea ce se povestește? Dacă nu ai fost implicat într-un război, sau dacă nu te-a împins destinul spre fundul Siberiei ca să tai păduri, ai zice că totul pare verosimil, dar nimic nu e adevărat”. Cititorul trebuie să lase deoparte întrebările și să se bucure de poveste, acesta e sfatul final al autorului, căci, pe lângă faptul că „destinul te duce întotdeauna unde trebuie să fii”, trebuie știut și că „puțini trăiesc viața adevărată, cei mulți doar pe cea verosimilă”. Iar „viața trăită este cea mai frumoasă poveste” și „toate câte ni se întâmplă vorbesc despre curajul de a trăi”.
Dacă istoria nu-i reține pe cei cuminți, ci pe cei îndrăzneți și neconvenționali, atunci noua carte a lui Traian Dobrinescu este despre aceștia din urmă. Ea trebuie citită cu încredere, chiar dacă pare mai degrabă verosimilă, decât adevărată. Dacă e ficțiune sau nu, aproape că nici nu mai contează, e o carte absolut remarcabilă, captivantă de la un capăt la altul.
(text apărut în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)