În vremea gândirii instrumentale (a lui Max Weber), a inginerilor sufletului omenesc (vorba lui Stalin), în vremurile când mersul la facultate este ca mersul la supermarket – cumperi orice nu contează ce faci apoi, în timpurile instrucțiunilor de folosire, a gândirii mecanice și declinabilă în mod automat, ce-o mai însemna să fii intelectual?
Astăzi când aspectele formale îți conferă calitatea intrinsecă de intelectual, întrebarea menită să lămurească limitele acestei instituții pare caducă, inutilă și cel mult evidentă, adică plină de inerție. Cine mai are nevoie de dubii, de întrebări pe acest aspect în condițiile în care conținutul acestuia, determinat cu întâietate în mod formal a intrat deja în domeniul public, a devenit un loc comun și notoriu printre cei cu școală sau chiar și fără școală.
Activitatea intelectuală, adică dialogul cu intelectul și negoțul cu Dumnezeu au devenit ipocriziile acestui secol. Însă niciunul dintre cele două, nici negoțul cu intelectul și nici cel cu Dumnezeu nu ne fac nici Intelectuali dar nici Oameni tocmiți pentru întâlnirea cu Dumnezeu, aceasta pentru că ceea ce contează în determinarea conținutului în ambele ipoteze este aspectul intim, intrinsec și mai puțin cel formal, cu emfază exprimat.
În Mintea Sovietică. Cultura rusă sub comunism, Isaiah Berlin reproduce o discuție avută cu Pasternak privitoare la ceea ce spunea Ahmatova despre Cehov, ’îmi spusese că nu putea înțelege acest cult al lui Cehov. Universul lui era uniform, monoton, cenușiu. Soarele nu strălucea niciodată. Săbiile nu scânteiau. Totul era acoperit de o pâclă oribilă, gri. Universul lui Cehov era o mare de noroi, cu oameni nenorociți înecați, neajutorați. Era un travesti al vieții.’ „Când o vedeți, pentru că noi nu putem merge când vrem la Leningrad, așa cum știți probabil”, îi spune Pasternak lui Berlin, “spuneți-i din partea noastră, a tuturor, că toți scriitori ruși predică în fața cititorului: chiar și Turgheniev îi spune că timpul este un mare vindecător și altele asemenea; numai Cehov nu face asta. Este un artist pur, totul se dizolvă în artă. El este răspunsul pe care l-am dat noi lui Flaubert.”
Thomas E. Ricks, Churchill și Orwell, Lupta pentru libertate, scrie că undeva în 1944 Churchill a luat prânzul cu compozitorul și showmanul Irving Berlin crezând că vorbește cu istoricul și filosoful Isaiah Berlin care lucra în acea perioadă la Ambasada Marii Britanii din Washington. Discutând despre război și realegerea lui Roosvelt, dar fără a primi răspunsurile așteptate, Churchill a devenit taciturn spunând la sfârșit “Berlin e ca majoritatea birocraților. Strălucește în scris dar te dezamăgește când îl întâlnești față în față.”
În O mie nouă sute optzeci și patru, Orwell construiește un personaj, pe Winston Smith, pentru care cel mai semnificativ lucru în viață nu era să fie observat sau publicat ci doar să observe faptele vieții, să observe lumea din jur în condițiile în care în vremea Fratelui cel Mare, colectarea faptelor era un act revoluționar.
Pasternak (mediat de Berlin și Ahmatova), Churchill și Orwell ne arată elementele intelectualului, în condițiile în care Cehov cel apolitic, Isaiah Berlin- cel ce impresionează prin dialogul față către față și Winston Smith – revoluționarul ce colecta faptele vieții (și nu suflete moarte ca Cicikov al lui Gogol) așa cum acestea se întâmplă, constituie Standardul Intelectualului în lumea în care trăim.
Dar înainte de a arăta în ce constă intelectualitatea-model a celor de mai sus, va trebui să spunem, să explicăm ce nu este intelectualul.
Când predici nu ești intelectual ci creator de sisteme și de isme, când vinzi ideile tale, când vrei să convingi, când vrei să te impui, când ai alt scop în afara bucuriei cunoașterii, nu ești intelectual ci doar un negustor profesionist (declinați în ce vreți – de la politician la jurist, de la ipocrit la fățarnic, etc.). Când faci comerț cu înțelegerea, când ai beneficii directe sau indirecte, când ai un scop cât se poate de teluric în manevrarea intelectului, nu te numești intelectual.
Nu poți să fii intelectual când ai un scop cât se poate de profesional și chiar mercantil în manevrarea informației tehnice. Scrierea de texte juridice, centrate pe dreptul pozitiv spre exemplu te poate face un bun jurist dar niciodată un intelectual. Diferența dintre un bun jurist și un intelectual, atunci când activitatea intelectuală este centrată pe Drept este dată de ceea ce face Rawls – nu forma de exprimare a Dreptului ci esența acestuia este în discuție.
Intelectualul nu este nici ceea ce pentru mediul rusesc se numește Intelighenția, nu este nici sofismul din vremea lui Socrate-Platon, nici creatorii de sisteme filosofice menite să schimbe lumea (Nietzsche – Husserl – Jaspers – Heidegger), aceasta întrucât gândirea este cu contor, cu folos imediat și direct cuantificabil, or Intelectualul este ceea ce spunea Alexandru Dragomir – gândesc, citesc ca să nu rămân bou, este un act complet dezinteresat, cu titlu gratuit și doar pentru bucuria pricinuită de dialogul pe care mintea ta îl are cu sufletul tău, pentru acel moment de coerență ideatică ce se întâmplă atunci când în sfârșit ai înțeles ceva pe cont propriu.
Isaiah Berlin despre Doctor Jivago al lui Pasternak – „Tema principală este universală și apropiată de existența majorității oamenilor: viața, decăderea și moartea unui om care, asemenea eroilor lui Turgheniev, Tolstoi si Cehoy, se află la marginea societății, este implicat în direcția și soarta acesteia, însă nu se identificã cu ea, păstrându-și forma umană, viața interioară si simțul adevărului sub impactul evenimentelor violente care-i pulverizeazã societatea și care brutalizează sau distrug nenumărate alte ființe umane.”
Gândirea pusă în folosul a ceva, orice ar fi acel ceva te poate face un Profesionist excepțional, dar în niciun caz un Intelectual, aceasta pentru că ai pervertit limitele dialogului interior ce se întâmplă spontan și în mod natural, întru-un mediu complet steril de orice ideologie. Înțelegerea ce are la bază un scop măsurabil nu ține de activitatea Intelectualului ci de cea a profesionistului. Este ceea ce spunea Pasternak despre predica scriitorilor ruși, despre faptul că aceștia încearcă mereu și mereu să vândă ceva, o idee anume cititorului. Doar Cehov era în afara acestei mecanici intelectuale, întrucât arta sa nu are nevoie de predică.
Intelectualul nu se vede, nu se măsoară, nu se citește întrucât este ceea ce spunea Churchill – discuția față către față te face intelectual și nu măreția scrisului, aceasta în condițiile în care buna credință, obiectivitatea, umanitatea, gratuitatea, măreția se observă ex propriis sensibus în cadrul unui dialog, cu vorbe și sentimente, cu ochi si privit în suflet, și nu pe calea scrisului. Nu există instrument, situație mai potrivită pentru a deosebi profesionistul de intelectual decât calea dialogului, întrucât cel dintâi va încerca mereu și mereu să aibă un beneficiu al său și doar al său, în timp ce cel din urmă va căuta bucuria înțelegerii, lămuririi aspectelor în discuție, cu orice preț sau cost. Isus dialoga, Socrate dialoga prin viu grai și doar Platon l-a pus pe hârtie.
Mai intim decât cuvintele este Dumnezeu. Restul este metafizică în exces, atât de reproșată de Isaiah Berlin H. Arendt; iar aceasta poate îmbrăca mai multe forme. Ideile totalitare, viziunile holistice, ideile tămăduitoare, pline de intenție și voință ce pot deveni la fel de totalitare ca orice alt sistem politic înfrâng uneori în mod artificial forța naturală a faptelor, a realităților vieții.
Or intenția pusă în spatele acestor sisteme metafizice menite de multe ori să înlocuiască sau să țină loc de realitate, de fapte perceptibile în mod nemijlocit, de fiecare în parte, pervertește în mod semnificativ noțiunea de intelectual. Nu te poți numi intelectual dacă, direct sau indirect, urmărești să te impui în fața celuilalt, să convingi pe celălalt de punctul tău de vedere, să obții un avantaj la sfârșitul zilei, să faci revoluții, să schimbi lumea, etc.. Nu mai spun dacă dialogul are la bază manipularea, exploatarea unei stări de un anumit fel, a unui fundamentalism specific sau mai puțin particular.
Când unii au exploatat așa-zisa intenție a istoriei, omenirea s-a revoltat dar dacă alții folosesc în scopuri pur utilitariste intenția ideii, a dialogului, a gândirii lumea găsește lucrul acesta drept firesc deși consecințele sunt de aceeași natură. Intenția gândirii creează negustori și manipulatori dar niciodată Intelectuali. Iar intenția se manifestă inclusiv atunci când exprimarea ideii urmărește un scop sau o metodologie; Juristul nu e intelectual ci doar profesionist întrucât lipsește gratuitatea și este prezentă din abundență intenția. Faceți ce vreți cu juriștii dar nu-i faceți Intelectuali întrucât tocmai această din urmă calitate lipsă le conferă această vocație universală a declinării aptitudinilor în diverse funcții și roluri; nu suntem buni la toate pentru că suntem Intelectuali ci doar pentru că suntem juriști iar restul activităților au un nivel eventual scăzut de complexitate ideatică.
Nu ridicați Juristul pe trepte menite să-i confere retroactiv calitatea de intelectual întrucât nimic din ceea ce presupune Dreptul pozitiv nu face dintr-un Jurist un intelectual; acesta devine Intelectual când își schimbă sensul privirii, când face eforturi pentru a privi și dincolo de limitele dreptului pozitiv. Până atunci rămâne un amărat sau fericit, după caz, Jurist și nimic altceva. Căci Intelectual devine doar când se lipsește de intenție și învață să gândească cu titlu gratuit, dincolo de orice scop, intenție sau beneficiu.
Capacitatea Dreptului de a împietri, fixa, definitiva (nu neaparat si intemeia) Oamenii este fabuloasă. Cel puțin în această perioadă în România. Iar Dreptul (dâmbovițean) iși trage aceasta vocație/capacitate nu din ceea ce are ascuns, nu la vedere (metafizica Dreptății, Justiției, Adevărului) ci din ceea ce este cât se poate de la vedere – impresia că Dreptul pozitiv/Legea, regula de drept, partea instrumentală stăpânesc jocul. Cine știe Legea stăpânește jocul (de aici si impresia ca juriștii sunt buni la toate – politică, consilii de administrație, etc.).
NU exista Crize in Drept nu doar pentru ca acesta nu are vocația (încă) să evolueze, să se îndoiască de propria existență dar și pentru că Oamenii „de drept” sunt de „drept” îndrituiți la ceva și nu au nevoie să tindă spre ceva anume; atingi un nivel și acolo rămâi. Dacă intri, ieși si apoi te întorci peste 20 de ani tot acolo găsești situația (Dreptul si Oamenii).
„Mersul pe val” ca formă de depășire a Crizelor culturale/juridice. Crizele noastre „domestice” sunt mai totdeauna politice, si mai niciodată Culturale (Juridice, ale dreptului spre exemplu). Cultura noastră dar și Dreptul nostru nu au vocația Crizelor, sunt liniare, neperturbabile în esența lor, își schimbă direcția repede și fără convulsii, fără resturi sau antinomii. Când fizica pe care o știa el (Einstein) s-a schimbat (fizica cuantica a lui Heisenberg si Niels Bohr), când realitatea științifica inițiată de Newton a fost înlocuită de realitatea fizicii cuantice, Einstein, cel mai genial dintre cei geniali a sfârșit spunând ca Dumnezeu nu joaca zaruri. Heidegger (într-o prefață la Fiinta si timp) a spus mai mult sau mai puțin ca vocația crizei in cadrul unei Culturi/filosofii este un semn de normalitate si nu de anormalitate (aceasta in vremea in care se caută o Noua Filosofie eliberata de dogmatism prin Pozitivismul anglo-saxon, Fenomenologie, Existentialism, etc.).
Noi avem un talent de a evita, de a sari Crizele culturale, Crizele dreptului de nu se poate. Asta si pentru ca mai avem un talent de a „ne urca pe val si a sta acolo pana ce trecem pe alt val” fără sa ne punem probleme de compatibilitate, de direcție, etc. Iar „mersul pe val” (Doamne ce talente sunt in Drept, in avocatura, in magistratura, etc.) păstrează si Cultura dar si Dreptul la nivel de suprastructura, neinteriorizate in vreun fel.
Goethe, într-o scrisoare către Zelter la 1825, spunea – “No one knows himself any longer, no one understands the element in which he moves and works, or the subject which he is treating. Pure simplicity is out of the question; of simpletons we have enough. (….) This is a century for men with heads on their shoulders, for practical men of quick perceptions who, because they possess a certain adroitness, feel their superiority above the multitude, even though they themselves may not be gifted in the highest degree… We and perhaps a few others will be the last of an epoch which will not soon return.”
Când subordonezi totul unei singure Idei se numește Ideologie. Pedalatul acesta în exces si fără nuanțe asupra lecturii duce la lecturism/o forma de scientism. Oamenii nu mai citesc din doua motive (cauze care sunt in fapt si categorii summa divisio): pentru ca își iau informația din alte surse (inclusiv social media) respectiv pentru ca nu simt nevoia sa-si schimbe caracterul. Cititul este pentru cei mai mulți sursa de informații iar pentru cei mai putini prilej de interiorizare, de retrospecție, de influenta asupra caracterului. Or, cei ce citeau pentru informație (mulți) nu mai este cazul întrucât piața abunda de informații (exacte sau nu, corecte sau nu, etc.) iar cei ce citeau pentru efectul asupra caracterului nu o mai fac întrucât societatea nu cultiva, nu este preocupata in niciun fel de caractere.
Mai este o categorie minoritară care citește pentru mecanica gândirii, pentru efectul pe care îl au ideile de forță, cărțile mari asupra gândirii – te fac pur si simplu mai deștept, dar nu pentru ca ai acces la informații ci pentru ca înțelegi anumite lucruri (astăzi înțelegi ceva, mâine ceva mai complex si tot așa). Nu cititul ca sursa de informație este problema ci (lipsa) cititul ca sursa de reflecție, de smerenie respectiv cititul ca forma de îmbunătățire a mecanicii gândirii. Sigur ca exista si alte forme de interiorizare, de reflecție dar acelea sunt si mai greu accesibile decât cititul, după cum exista si alte modalități de a creste mecanica gândirii dar de asemenea sunt si mai greu accesibile. Nu ca suntem ignoranți e problema ci ca suntem fără caracter si prosti – nu avem mecanica gândirii ca reflex. Aici e bătaia peștelui.
Impresia că devii intelectual pe măsură ce absolvi o facultate, obții o licență, ai o profesie ce înseamnă coroborarea de informații tehnice și specializate, citești cărți, ești interesat de piese de teatru, te duci la Operă, dialoghezi pe teme de cultură, scrii despre cultură etc. a devenit un loc comun nu de azi de ieri ci de ceva vreme deja. Nici vorbă. Intelectual ești când toate lucrurile acelea de natură extrinsecă/formală sau altele care pot să nu aibă nicio legătură cu acelea, îți oferă o chestiune intrinsecă, naturală, firească și anume capacitatea de a simți, vedea esențialul dintr-o situație dată și de a exprima această esență cu obiectivitate, dincolo de orice intenție de manipulare, de convingere, etc.
Când ceea ce observi nu este esența lucrurilor (chestiuni colaterale sau scoase din context) respectiv manifestarea de voință este viciată de lipsa obiectivității, atunci nimic nu te poate face Intelectual. Brâncuși și Eugen Ionescu, intelectualii supremi ai țării noastre. Unii nu au nevoie de nimic formal pentru a suferi metamorfoza de mai sus, în timp ce alții au nevoie de puțin pentru a se urca pe aripa istoriei.
Este o iluzie sa credem ca ceea ce nu putem face singuri putem face împreună cu Statul/școala – când e vorba de educație. Perspectiva aceasta cu educația sumara a tinerilor, dincolo de doza de ipocrizie (cu alta ocazie mai detaliat) exprima si o neputință perfect rousseau-ista (ca sa trimit la Rousseau si nu la Marx, caci lumea încă apreciază învecinarea ideatica cu francezul ca fiind o lauda). Despre ce-i vorba? Despre combinația realizata de iluminism prin punerea laolaltă a lu Kant si Rousseau, in sensul ca „individul suficient sieși” vorba lui Kant se dovedește uneori neputincios si are nevoie de un „tutore”/Statul care sa-i arate care este „binele mai mare”. Altfel spus, Kant combinat cu Rousseau creează „libertatea pozitiva” atât de condamnata de Isaiah Berlin, libertate ce are la baza ideea de „Binele mare/principal” pe care ti-l face accesibil un terț (in speță, Statul). La polul opus este libertatea negativa (cea fundamentata de englezi) unde individul are libertatea de alegere fără interferente din partea statului/terțului (inclusiv asupra educației).
Ne educam (auto-educam) din doua rațiuni: ca oameni si ca indivizi. In ambele situații educația este o chestiune personala, de decizie proprie, etc. Diferența este ca atunci când ne educam ca Oameni o facem singuri, fără intervenția unuia sau altuia, iar atunci când o facem ca indivizi (membrii ai societății conduse de Stat) avem nevoie de intervenția Statului. Cititul ca reflex, gânditul pe cont propriu, etc. fac parte din patrimoniul Omului, in timp ce chestiunile mai tehnice (aria, etc.) pot fi puse pe seama Individului, unde Statul trebuie sa intervină. Dar categoria de Individ educat de Stat este o construcție artificiala ce are menirea sa facă nevăzute neputințele individului suficient sieși (nu toți indivizii vor sa se educe). De aceea trebuie sa avem grija ce condamnam – Omul sau Individul, întrucât la primul Statul/Școala nu are nicio responsabilitate, in timp ce la cel din urma, la Individ greșeala este ca nu acceptam diversitatea ci toți trebuie sa fim la fel (sa fim educați).
Într-un dialog științific pe seama „Can Quantum mechanical description of Physical reality be considered Completed”, Einstein (in martie 1935) si apoi Niels Bohr (Iulie 1935) se contrazic mai mult sau mai puțin asupra teoriei lui Heisenberg (principiul incertitudinii) in acord cu care poziția si mișcarea electronului sunt influențate de experiment/de observație (sau ca acesta se mișcă doar când este observat). In 1982, Marcello Barbieri publica „The Semantic Theory of Evolution” unde ajunge la concluzia ca „gena egoista si competiția acerba intre gene pentru a supraviețui mediului” sunt in realitate înlocuite de o noua realitate „gena influențează mediul înconjurător si împreună trebuie sa facă fata schimbărilor/variațiilor din Natura; legea competiției lui Darwin este înlocuită cu legea cooperării dintre gena si mediu pentru a supraviețui Naturii”
Marcello Barbieri arata ca ceea ce se întâmpla la nivel atomic/la nivelul cuantei se întâmpla si la nivelul celulei – dispare comportamentul pur obiectiv si independent al Celulei (legile fizice, spunea Newton sunt peste tot la fel, independent ca noi le știm sau nu) in sensul ca aceasta interacționează/cooperează cu mediul pentru ca împreună sa facă fata Variaților Naturii. Așa s-a întâmplat si cu activitatea intelectuală/preocuparea intelectuala a lumii in care trăim. Nu am gândit/nu gândim Lumea ci gândim ceea ce gândesc alții despre lume. Exista atâtea „induceri in eroare” a gândirii, a activității intelectuale si atât de multa energie intelectuala pusa pentru a înțelege/completa/nuanța/contrazice aceste „ieșiri in decor”/”induceri in eroare” încât a rămas foarte putina preocupare/energie ideatica pentru a gândi cu adevărat Lumea.
Putini sunt cu adevărat cei ce au gândit Lumea, au dobândit calitatea de Observatori la prima mana/Oameni primari.
