Omul a primit doua porunci de la Dumnezeu, atunci cand pamantul abia daca era tocmit. Aceasta înainte ca Moise să primească cele 10 porunci creștine.
Prima este „sa umple pamantul si sa-l supuna” – „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, (…) şi peste tot pământul!” iar a doua „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”
Păcatul originar are la bază neascultarea, nerespectarea cuvântului lui Dumnezeu cu privire la cea de-a doua Porunca – „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, (…).” A doua poruncă pare o poruncă-recompensă, menită să răsplătească Omul cu menirea sa înstăpânitoare asupra pământului.
Dar nici Pacatul originar și nici viziunea recompensatoare a înstăpânirii asupra lumii, nu rezolva caracterul antagonic (sau nu?) al celor doua Porunci primite de Om pe cand pamantul abia de era tocmit, în condițiile în care – Omul trebuie sa stapaneasca Pamantul dar fara cunoasterea binelul si raului, fara cunoastere (doar pe baza cunoasterii de sine). Iar Sinele, in ciuda mecanicii intersubiective de generare, de nastere nu este posibil intr-o Lume subordonata subiectiv, intr-o lume nimicita si consumata, intr-o lume în care doar Omul este stăpân.
Lowith (unul dintre „copii” lui Heidegger), H. Arendt in Iubirea la Sfantul Augustin, Confesiunile Sfantului Augustin, Cartea Roșie a lui Jung, toate și toți vorbesc despre faptul ca sinele nu vine de la obiecte, de la lucruri ci de la subiecte (EU ca subiect), de la alte subiecte, de la Dumnezeu (mai intim decat propria intimitate), etc.
Ideea este ca sinele tine de interactiunea cu mine (pana la Dumnezeu), cu ceilalti oameni și niciodată de relația mea cu obiectele, cu lumea materială. Nu interactiunea mea cu apa, cu banii sau cu orice altceva non-subiectiv creeaza sinele ci interactiunea meu cu altii ca mine, caci si ceilalti sunt ca mine și împreună suntem ca Dumnezeu (dupa vocatie).
Eu, ceilalți și Dumnezeu, având Lumea ca fundal, interacționăm pentru a ne crea Noi Sinele.
Or, cele doua Porunci primite de Om pe când pamantul nu era tocmit, creeaza o antinomie (aparenta după cum vom vedea) in conditiile in care cere Omului sa se instapaneasca asupra pamantului, procurandu-si Sinele pe calea interactiuni subiective si nu pe baza interactiunii materiale (cu Lumea). Cand Lumea Subiectiva s-a instapanit pentru a subordona intreaga Lume atunci si Dumnezeu a „murit” dupa cum ne invata nihilismul intrucat Omul si-a ramas temei suficient. Modernismul si postmodernismul s-au ivit din aceasta instapanire a Omului asupra Lumii (cel cuprinde si pe Dumnezeu). Or o astfel de viziune maniheista, ce gaseste Răul în lume încă de la origini nu poate fi primită, întrucât vorba lui Einstein (adresată lui Niels Bohr), „Dumnezeu nu joacă zaruri cu Universul” ….ci cel mult șah; dihotomia binelui și răului se ivește după ce Omul cade în păcat.
Instapanirea pentru a subordona a creat „postmodernismul” de astazi. In timp ce instapanirea pentru a imbogati, a salvgarda si a pastra pentru a da mai departe astfel incat interactiunea subiectiva, creatoare de sine, de constiinta sa fie mereu posibila, creeaza Sinele complet unde își are locul și ceilalți dar și Dumnezeu. Nihilismul nu îndepărtează doar pe Dumnezeu din lume dar face lucrul acesta și cu Ceilalți întrucât creează o Lume unde EU îmi sunt atât propriul stăpân dar și indiferent față de ceilalți.
De aceea, cel putin la fel de importanta ca Porunca ce a determinat Pacatul originar este si Porunca cea dintai (in ordine cronologica). Iar intelegerea acestei Prime Porunci este completa doar daca tinem seama de rostul instapanirii, si anume nu pentru subordonare ci pentru hrana – „Apoi a zis Dumnezeu: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.” Pentru ca nu doar Omul a primit Lumea ca hrana dar si „Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.” Lumea e hrana atât pentru noi dar și pentru ceilalți.
Sinele se creeaza din interactiunea subiectiva (prezenta si/sau dincolo de timp) pentru ca are Lumea ca fundal, ca hrana si nu ca ceva inferior, subordonat. Sinele este posibil doar daca Lumea este pastrata, respectata, salvgardata si transmisa mai departe. Nu avem Lumea ca sa o distrugem, sa o imputinam prin consumare ci pentru a o intretine, pentru a o spori in substantialitate intrucat doar in felul acesta nici noi nu ramanem fara hrana noastra cea de toate zilele.
Când ne uităm la lume pentru a o înstăpâni facem ceea ce spun Sfinții Părinți în sensul că întoarcem sensul Săgeții sufletești dinspre Dumnezeu către lume, dar dacă ne uităm la Lume ca hrană atât a noastră dar și a celorlalți atunci îl găsim, îl vedem acolo si pe Dumnezeu dar și pe Ceilalți, prilej pentru Sinele nostru de a deveni complet.
