După un periplu prin varii reviste literare și antologii de profil, Gabriel Macsim (n.1977) debutează cu un volum de proză scurtă. Am mai spus-o, la capitolul ăsta stăm bine de tot, din fericire, doar la promovare lăsăm de dorit. În acest sens, Vezi mâinile mele (Polirom, Iași, 2023) cuprinde opt bucăți care nu par deloc exerciții de lumi ficționale, de tipuri și de stil ale unui începător, dimpotrivă. De întinderi diferite (proza eponimă e, de departe, cea mai întinsă și singura subîmpărțită pe capitole, ca un miniroman), cu mize diferite (realism recent și tipologie psihotică, asezonate cu distopie politic-religioasă), povestirile lui Gabriel Macsim sunt străbătute ca de un fir roșu de o ironie groasă, menită să intersecteze teme precum singurătatea și alienarea afectivă (Mesaj de întâmpinare, Axolomul), stranietatea pretins artistică la limita patologicului (Liniște), parodia futuristă a unei societăți acaparate de ortodoxismul hard (Icoana Maicii Domnului, Vezi mâinile mele), climaxul birocratic rezolvat comic-ocult (Cu „cs”, nu cu „x”), spiritualismul ecumenic în variantă urban-fantastică (Cineva va muri, Spre lumină). Toate cele opt povestiri vădesc mâna unui scriitor exersat, care are și intuiția situațiilor relevante la subiect (rezolvate narativ fără asperități evidente), și curajul de-a imagina universuri unde răul, când nu se manifestă ostentativ, violent și maximal, e camuflat în propagandă, mister și spectacol de înaltă tehnologie.
Un tânăr își continuă viața ca și cum partenera sa ar fi încă prezentă: o sună pe telefonul care e încă la el, i se confesează in absentia, îi comtemplă obiectele rămase în apartament, muncește la construcția casei comune. Nu e clar cum a dispărut femeia, dar sugestiile merg în multe direcții, păstrând strategic posibilitățile până la final. Unui soț nefericit i-au fost amputate ambele brațe într-un teribil accident, împrejurare în care a fost bănuit de consoartă că ar fi avut intenții adultere. El așteaptă să-i crească mâinile la loc numai fiindcă a citit că există ființe cărora li se regenerează părți ale corpului și simte că ceva se petrece și cu membrele lui. O femeie s-a nimerit în biserică exact în momentul unui jaf nocturn, iar din afară suprapunerea de evenimente aduce a minune numai bună de trâmbițat în presă. O hipertehnologizată societate viitoare a transformat trupurile pline de hrană procesată în moaște, iar canonizarea a devenit și ea o obligație. Cei care doresc să ducă o viață mai aproape de natură și de normalitate trebuie să se izoleze de aberațiile instituționale ale bisericii într-un fel de mănăstiri cvasi-laice rupte de orice autoritate clericală sau laică și să practice un creștinism tolerant cu absolut toate formele de existență privată. Un oraș e bulversat de moartea stupidă a unui guru care aducea în jur nemurirea, o moarte care, la fel de stupid, a tras după ea câteva victime nevinovate exact când era să fie surprinsă în direct. Un act de proprietate nu e valid fiindcă s-a greșit o literă în semnătura proprietarului, dar el se poate aparent rezolva rechemându-l, ca decedat, să semneze printr-o ședință oficială de spiritism într-un birou special amenajat. Un artist excentric angajează un cuplu de tineri într-un performance menit să înregistreze ambiental senzația de părăsire și de singurătate. O misterioasă ființă eterică însoțește evadarea unui puști curios spre altceva, spre partea superluminată de dincolo de granița orașului.
Amintind de Huxley, Bradbury, Orwell, Kazantzakis sau Vonnegut, dar și de mai recenții Whitehead, Houellebecq sau Mitchell, povestirile lui Gabriel Macsim posedă din plin simțul mizanscenei grotești, al dialogului și al pulsației epice bine dozate. Realismul lor oblic, la fel ca și accesele de umor pur sau de satiră politică, se mulează potrivit pe cotiturile distopice hi-tech sau oculte. Faptul că se citesc repede și cu plăcere e și el unul dintre avantaje, deloc de neglijat pentru un debut atât de târziu.
(text apărut în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)
