Artmark (Fundaţia Calea Victoriei) a găzduit recent o discuţie, prin vocea lui Mario Barangea, pe marginea dialogului lui Platon, „Phaidros” (Despre frumos, Editura Humanitas, 2011), firul central al discuției purtându-se în jurul elogiului mistic adus iubirii de către Socrate. “Phaidros”, într-o mai mare măsură literatură decât discurs filosofic, a fost receptat, de-a lungul timpului, din perspective multiple: fie în termeni de competiţie de discursuri între Socrate si Lysias (care discurs e mai meşteşugit), fie în termeni de superficialitate sau superioritate a personajelor (Socrate ieşind mereu câştigător), fie în termeni de temă predominantă (iubirea, frumosul, retorica, sufletul etc). Discuţia de la Artmark, la rândul ei, s-a centrat pe superioritatea discursului autentic despre iubire.
Văzând în textul lui Platon unul care vorbeşte în egală măsură despre retorică şi iubire, m-aş opri asupra a două aspecte: distincţia dintre discursul mistic şi discursul logic (Socrate vs. Lysias) şi moralitatea iubirii ideale la Platon, comparând-o, cu titlu de exempu, cu iubirea de tip creştin (pe care avea să o inspire), dar şi cu imperativele morale kantiene.
Pe scurt, dialogul lui Platon pleacă de la un discurs despre iubire al celebrului orator din epocă, Lysias, în care acesta susţine că, în raport cu iubirea pasională, e mai avantajos, din toate punctele de vedere, „să cedezi aceluia care nu te iubeşte, mai degrabă decât celui îndrăgostit”. Motivaţia fiind că oamenii care iubesc sunt iraţionali şi că iraţionalitatea aduce numai dezavantaje sociale, personale sau de altă natură, şi, prin urmare, iubirea nu este chiar benefică. Socrate îi răspunde prin două discursuri. Primul, asemănător cu cel al lui Lysias, dar rostit, în mod simbolic cu capul acoperit, pentru că îl consideră un discurs nesincer, neautentic şi care pune în discuţie doar componenta pasională, carnală a iubirii. Al doilea este un discurs de contestare a lui Lysias, un elogiu al Erosului, un discurs despre iubirea ca imbold pentru cunoaştere (echivalentă cu Frumosul şi Adevărul) şi care nu poate fi regăsită decât într-o lume suprasensibilă cum este cea a Ideilor. De astă dată, discursul e rostit cu capul descoperit, simbolizând autenticitatea discursului lui Socrate şi faptul că se regăseşte întru totul în el. Ce ar mai fi de remarcat în dialog este faptul că, în mod neobişnuit, Socrate își rostește discursul într-un cadru natural, necitadin, în afara cetăţii.
Cei mai mulţi dintre cei care au studiat dialogurile platoniciene, în general, şi “Phaidros”, în particular, au insistat mult, dincolă de predominanţa temei (retorică, iubire, frumos, suflet etc) pe faptul că este un dialog despre tipologii de intelectuali şi tipologii de personaje. În această privinţă, prima tipologie ar fi cea a intelectualului superficial, fără autoritate epistemică proprie, reprezentată de Phaidros. Acesta este cel care preia şi îşi însuşeşte un discurs al lui Lysias, pe care i-l citeşte lui Socrate. Fără să se raporteze critic la text, Phaidros este considerat un reprezentant al superficialităţii intelectuale şi al preluării unui soi de modă culturală în epocă. Prin opoziţie, Socrate, care demantelează argumentaţia lui Phaidors, preluată de la Lysias, este considerat tipologia intelectuală profundă, care se raportează critic, contextualizează discursul şi argumentaţia şi are autoritate epistemică autonomă. În sfârşit, Lysias este văzut ca tipologie a celui care rosteşte discursuri demonstrative şi specializate.
Discuţia de la Artmark, interpretările mainstream, precum şi Platon însuşi au pus accent pe superioritatea discursului lui Socrate faţă de discursul lui Lysias, asumat de Phaidros, din perspectiva autenticităţii. Că este vorba de preeminenţa temei iubirii sau a retoricii, Socrate a rostit un discurs mistic, chestionabil din punct de vedere al raţionalităţii, dar un discurs în care acesta credea. Spre deosebire de oratorul Lysias, care a a avut un discurs valid din punct de vedere logic, deci mai legitim, din perspectiva unui discurs filosofic coerent, dar care a fost considerat un discurs utilitarist, în sensul în care a pus în discuţie, în mod intenţionat, o ipoteză neobişuită, ce contravenea simţului comun (cum adică să cedezi celui care nu te iubeşte?!), doar pentru a etala o serie de tehnici ale persuasiunii.
Fără a nega perspectiva autenticităţii discursului lui Socrate, totuşi, Lysias, prin mijloace analitice, logice şi demitizante, se erijează într-un precursor al discursului specializat, profesionalizat, în care îşi va găsi rădăcinile comunicarea publică de mai târziu. Discursul lui Socrate (al doilea), asumat de Platon, prin apelul la experienţă mistică (teogoniile antice greceşti, dar şi doctrina orfică a reîncarnării), la mit, la urmarea pasiunii ca sursă de inspiraţie, căutarea transcedentului, etc rămâne un discurs un discurs filosofic de tip speculativ, literar.
Întreaga opoziţie dintre discursul lui Socrate şi cel al lui Lysias vine din ceea ce, în epocă, era o opoziţie între filozofie, ca teorie a adevărului, și retorică, ca teorie a ceea ce doar părea a fi adevărat. „Motiv suficient, pentru Platon, de a face din Lysias eroul negativ al întregului dialog.”, spune şi Gabriel Liiceanu la prefaţa ediţiei din 2011, de la Humanitas.
Revenind la cel de-al doilea aspect de fond al dialogului, care este iubirea. Iubirea, definită de către Platon, prin personajul Socrate, ca „nebunie ce vine de la zei”, este o iubire nepasională (în opoziție cu discursul lui Lysias), fără să aibă însă sensul renascentist sau contemporan, al aşa-numitei iubiri platonice, necarnale. Este „o iubire de frumos” (echivalent cu cunoaşterea) şi un mijloc prin care indivizii pot accede la lumea ideilor şi la adevăr, adică la informaţii care nu pot fi obţinute pe cale raţională sau prin experienţă obişnuită. Nebunia aceasta, numită nebunie erotică, se distinge de alte tipuri de nebunie (nebunia profetică, nebunia ritualică, nebunia poetică). Și doar acest tip de nebunie, pus în mişcare prin intermediul sufletului nemuritor, poate deschide calea către adevăr. Astfel, Socrate ajunge să îl contrazică pe Lysias, susținând că iubirea este benefică şi că este bine să cedezi celui care te iubeşte, şi nu celui care nu te iubeşte.
Platon ajunge, prin Socrate, la concluzia că iubirea este un element benefic, dar cumva doar ca mijloc, şi nu ca scop în sine, pe măsura elogiului mistic din discursul lui Socrate. Şi, deşi Platon a anticipat, prin acest elogiu al Erosului, o întreagă mistică religioasă şi creştină de mai târziu, totuşi, diferenţa dintre viziuni este substanţială. În creştinism, bunăoară, iubirea capătă accente foarte personale şi este ancorată întotdeauna în real şi niciodată în ideal. În creştinismul târziu, dar şi în rigorile kantiene moderne, o iubire în ideal sau o iubire care nu este decât un mijloc, şi nu un scop în sine este considerată o iubire egoistă şi utilitaristă. Şi, deşi Platon, prin personajul Socrate, îl critică pe Lysias pentru abordarea sa utilitaristă, pare să cadă cumva şi el în aceeaşi capcană.
Astfel, pare că avem de-a face, la Platon, cu o depersonalizare a iubirii (ca o critică creştină de mai târziu) şi cu acordarea unei valoari instrumentale acestei valori (ca o critică de tip kantian). În plus, deşi e vorba despre de un elogiu mistic al Erosului, prin instrumentalizarea sa, iubirea devine o temă rece, un concept. Şi răceala aceasta a fost reproşată nu numai discursului filozofic despre iubire, ci, în mod surprinzător, şi discursului literar pe această temă.
