Akira

(fragment dintr-un roman în lucru)

Akira tăcea. M-am înclinat. 

  • Am impresia că nu mă mai iubește, a zis el cu voce scăzută.
  • De ce spuneți așa?
  • Își mișcă picioarele sub birou de parcă le-ar cufunda în apă.
  • Ăsta nu e un motiv de îngrijorare. Akira făcuse o față și mai tristă.
  • Mă lasă s-o privesc de la distanță cum scrie. Pe canapeaua unde ai fost și tu invitată. Dacă aș fi fost un director probabil că eram serile la ochaya răsfățat de gheișele care toarnă sake și poartă o conversație banală spunând câteva glume nu prea deocheate și chicotind în dosul palmelor albe. În schimb sunt soțul ei, Akira. 
  • Nu-i puțin lucru să fii soțul unei scriitoare celebre. Ce meserie aveți?
  • Pictor al banalității.
  • Sunteți artist?
  • Da.
  • Asta schimbă povestea. 
  • Să vă arăt. E doar în limba japoneză.

Nicio problemă, mă gândeam eu, Ana e traducătoare de japoneză. Să-l ajutăm pe Akira să publice și în limba română. Bărbatul m-a condus pe un hol lung. Am impresia că această casă e mereu alta, că de fiecare dată apar încăperi noi și că pe acel etaj eram pentru prima oară. Era un hol cu uși multe. Am zâmbit pentru mine gândindu-mă că seamănă cu un hotel sau cu un bordel cum vezi în filmele cu cowboy. Uși cu personalitate sau cu personalități în plin exercițiu sexual. În fine, deformație profesională. Simțeam de data asta mirosuri aromate, parfumuri fine cu tentă de mentă, patchouli și vanilie neagră. Se strecurau de sub fiecare ușă. Canaturile din lemn miroseau și ele. Akira parcă zbura, abia mă țineam după el. Parcă voia să mă atragă într-un labirint din care nu o să mai am scăpare. Poate că Akira era un păianjen, sau un spirit din legendele japoneze. Mi-a făcut semn să mă grăbesc. Am intrat amândoi într-o încăpere plină de cărți. Mai văzusem eu biblioteci, chiar și pe cea de la școală, dar asta era diferită. O dezordine de nedescris. Akira a făcut niște adevărate acrobații printre zidurile din volume și a revenit cu o carte mică cu coperte roșii. Mi-a oferit-o cu ambele mâini. Semăna cu manifestul comunist, am ales să tac să nu fac vreo gafă. Era cartea lui cu poezii. Am deschis-o cu delicatețe, coperta era îmbrăcată în mătase și semnul de carte din interior era decorat ca un obi elegant. În interior era reprodusă o stampă cu un samurai într-un costum negru cu modele galbene.

foto credit: Răzvan Lazăr

„Bărbatul care nu cunoaște melancolia…”

  • Mizuki mi-a furat poezia și a pus-o, modificată, în cartea ei cu peștii portocalii pe copertă, a plecat el capul. Nu-i port pică. De fapt e felul nostru de a comunica, felul nostru intim de a face dragoste cu mintea celuilalt. 
  • Nu mă pricep la poezie, mi se pare o mare plictiseală. 

Explorări de case. Povestim când ne întâlnim pe balcon la locul de odihnă. Fiecare dintre noi a fost martora unui interior. Personajele au avantajul să poată intra în case așa pur și simplu sau în mintea unui om. Nici măcar nu trebuie invitație specială, se deschide cartea și asta e tot. M-am tot întrebat de ce o autoare japoneză ne-a vrut. Nu suntem din țara ei, iar globalizarea ar fi o explicație mult prea facilă. 

  • Să vă mai citesc o poezie. 

L-am privit pe Akira. M-a străfulgerat un gând: genialitatea e legată de inocență. Avea un chip cu trăsături fine, o privire meditativă fixată spre interior, mâini frumoase cu care ținea cartea ca pe o bijuterie. 

  • De ce vă place să scrieți poezie?
  • De ce vă place să faceți ceea ce sunteți?
  • O, dar nu asta fac…
  • Îmi cer scuze, am fost poate prea brutal. Nu am vrut să vă jignesc. Mi-am dat seama ce meserie aveți și nu am niciun drept să vă judec. Până la urmă și eu cam tot asta fac. Sunt escorta unei mari scriitoare. Mai bine zis fac parte din suita ei. Banal, nu-i așa?
  • Nu văd ce ar fi banal. Mie îmi păreți un samurai.
  • Se întunecă, miss Love. Când îmbătrânim iubim mai mult cu sufletul decât cu trupul.
  • Așa e, domnule samurai.

Akira mi-a atins mâna. Niciun bărbat nu-mi mai spusese miss Love până acum. Akira era obișnuit să piardă. Un bărbat puternic. Cei pe care-i primeam eu erau în general niște cârpe, ca niște păpuși fără suflare. Mi-era și milă de ei. Asta era înțelegerea tacită. Eu le redam pentru câteva clipe încrederea în ei, iar ei îmi dădeau bani. N-o să mai dureze mult fabrica mea de iluzii. Când o să iubesc doar cu sufletul nu o să mă mai cumpere nimeni. Sufletul nu-l vând. Akira probabil că intuise. Mâna lui era aspră. Mă privea cu ochii lui negri, două lacuri adânci și liniștite. Akira era un bărbat frumos așa cum e soarele la apus, solemn, topindu-și senzualitatea într-o mare de liniște.

  • Până când n-o să te vindeci să nu cauți o altă iubire, miss Love. 
  • Mai citiți-mi o poezie, domnule samurai. Peste două zile mă întorc la mine acasă și o să-mi lipsească.
  • De ce e așa de înnebunită după recunoaștere? Ne-a băgat și pe noi în toată povestea asta fără să ne întrebe.
  • Niciun autor nu-și întreabă personajele, nu?
  • Mizuki e o femeie cu totul specială. De multe ori mă întreb dacă e reală. 
  • Există, cum să nu existe, ce prostie mai e și asta? Îmi cer iertare dar cred că sunteți doar deprimat. Se rezolvă. Soluția pe care aș putea să vi-o ofer eu nu cred că vi s-ar potrivi, dar v-ar detensiona un pic.
  • Care soluție? A…aha, stați puțin, miss Love. Să nu mă înțelegeți greșit. Dar stați un pic. Știți ceva? De ce nu?

Serviciile unei gheișe sunt agreabile și readuc un bărbat în starea de demnitate oferindu-i ideea, viziunea, noul orizont. Eu tocmai mă oferisem să îl ajut pe Akira să iasă din stare lui proastă. Nu aveam de gând să-mi desfășor arsenalul meu obișnuit de ispite pentru că așa ceva nu se cuvenea. L-am invitat să facem o plimbare. M-a privit atent și a surâs. Era un prim pas. Unul bine calculat. 

Pe alei înmugurea primăvara. I-am povestit cum e la București în luna martie. Mergea cu mâinile la spate ridicând din când în când capul. Mirosea aerul discret parfumat cu promisiunea florilor de cireș.

  • E uluitor, miss Love. 
  • Rozul e o culoare și pentru bărbați.
  • E grozav că putem vorbi așa firesc, la plimbare pe aleile parcului. 
  • Credeți că suntem chiar atât de diferiți?
  • Nu la asta mă gândeam. Nu la diferențe. Lumina care e acum albicioasă o să prindă alte nuanțe în curând.
  • Trăim într-o lume a poeților neînțeleși.
  • Există multe diferențe, ne-am născut departe unul de altul și totuși Mizuki ne-a adunat pe toți în cartea ei. Ce chestie.
  • Femeile-cocor și bărbații-prosop.
  • Râdeți, miss Love, râdeți. E o discuție fără vreo mare miză. Doar plimbarea.
  • Autoarea ne ajută să ne înțelegem unii cu alții. 
  • Uitați-vă aici, e un iaz. Cu pești verzi. Ni l-a scos în cale sau poate că e felul ei să ne cheme la masă.
  • A, pe mine nu mă invită sigur. Nu e locul meu la masa voastră de familie. 
  • Aveți dreptate, felul nostru de a discuta, erotismul nostru bine temperat nu vi se potrivește. Prea multe nuanțe și prea puțină acțiune. E felul nostru de a arde în interior fără ca pe chipuri să se vadă vreo mișcare. Totul static, mental, profund.
  • Marea mea plăcere e motocicleta, când o încalec nu mă mai supără nimeni și nimic. Viteza e totul. Sunt ca o săgeată spre o țintă pe care n-o văd.
  • La masă eu cu soția mea vorbim mereu despre aceleași lucruri, subiectele sunt fixe. Șosetele desperecheate ale copiilor, alegerea prosoapelor pentru baie, peștele, spălarea atentă a fiecărui deget după manevrarea peștilor, spaima de a călători pe ape, glumele mele nesărate.
  • Unde călătoriți voi pe ape? Ce ape? 
  • Nu știu, noi nu călătorim. E mai comod să stai acasă. Întâmplările sunt la fel de palpitante doar că se petrec în minte. Mizuki își dorește mult recunoașterea și suferă cumplit când nu vine. Îi tot explic că arta ei e pentru public. E cuprinsă de îndoieli uneori. Mi-a spus într-o zi că trebuie să elimine personajele care nu sunt japoneze.
  • Adică pe noi!?
  • Da. Critica literară japoneză nu pare așa de încântată de apariția acestor cocori străini. 
  • E o aiureală.
  • Oarecum. Fiecare autor are o patrie a sa. Dar Mizuki e altfel. Patria ei e Peștele. 
  • Sadică alegere.
  • Nu e alegerea ei. Peștele reprezintă sufletul ei călător. Ea acolo își ține ancora în hăul numit suflet. Nimeni nu știe exact de unde începe și unde se termină, sau ce culoare are.
  • M-ați întristat. Voiam să vă binedispun și uite cu ce m-am ales. Plimbarea noastră nu a dat rezultate prea bune.
  • V-ați pus prea multe speranțe într-o biată plimbare. Dar rezultatul ei e alegerea dumneavoastră.
  • Adică?
  • O puteți transforma în ceva delicat.
  • Ce?
  • Vă purtați ca o fetiță, miss Love. Una căreia i-a căzut pe jos conul cu gheață și sirop de cireșe. Îmi pare rău că până acum nu s-a găsit cineva care să vă cumpere un alt con și să vă spună că totul e bine. Să ne grăbim.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *