Mama s-a stins în noaptea de 21-22 decembrie 2003. Anul acesta se împlinesc două decenii de la trista despărțire și, mai mult ca în fiecare an, acuma, de sărbători, îmi voi depăna câteva amintiri despre ea, trăite de mine din perspectiva propriei vârste, care se apropie acuma de cea a ei.
Desigur, comunicarea dintre părinți și copii e decalată de diferența lor de vărstă, dar și de epocile diferite trăite de ei. Așa este și așa va fi întotdeauna, copiii își vor înțelege părinții mult mai tărziu decât ar dori și unii și alții.
În cei 20 de ani care au trecut, după ce am terminat cariera de om de știință, pasiunea scrisului, moștenită probabil din familie, căci toți în afara de mine au avut cariere umaniste, și-a spus cuvântul și am scris poezii, articole, cărți, într-un cuvânt am alunecat și eu, mezina familiei, pe urmele celorlalți, deși nu sunt convinsă că voi ajunge vreodată la nivelul lor.
Iată-mă deci acuma scriind păreri despre cărți și multe altele. Zilele trecute, pentru a intra în spiritul Crăciunului, dar și pentru a mă gândi mai mult la mama, critic de artă, dar și scriitor, am luat în mână, pentru a doua oară, cartea ei de memorii Un martor în plus (Ed. Universalia, 1997). Și, parcurgând amintirile ei, inevitabil am recunoscut persoanele din anturajul familiei când eu eram copil. Și m-am oprit la un pasaj care descrie sărbătoarea de Crăciun de la prietena mea din copilărie Alina Diaconu, astăzi scriitoare de renume în Argentina, Spania, Franța și România – ai cărei părinți erau prieteni cu ai mei, iar Alina era – și a rămas – pritena mea devotată.
L-am parcurs cu mare atenție, mai ales pentru că eu însămi scrisesem, cu niște ani în urmă, despre aceste sărbătoriri de neuitat. Evident, descrierea mea fusese cea trăită de copilul de 6-7 ani care eram atunci. Intitulasem textul Crăciunul anilor ’50. Motivul pentru care mă fascina serbarea pomului la Alina era venirea lui Moș Crăciun în persoană.
Cei care m-au citit știu că eu credeam cu tărie – și încă mai cred – în Moș Crăciun. Scrisesem mai de mult și o poveste, Lacrima lui Moș Crăciun, unde scriam întâlnirea și dialogul meu cu Moș Crăciun la mine în cartier, în suburbia Toronto-ului.
Așadar, ajunsă la pasajul unde mama povestea despre serbările de pom de la familia Diaconu – colecționari de artă, (nu mă săturam să privesc tablourile de G. Petrașcu, Ciucurencu, Iser, Tonitza și alții) la care veneau prietenii lor doctori, avocați, scriitori, – m-am oprit puțin la pasajul în care era descrisă venirea lui Moș Crăciun.
Emoția care plana în momentul apariției lui, din întuneric, numai luminițele din pom strălucind, a fost descrisă și de mama și de mine cam la fel, ceea ce m-a făcut să înțeleg că nu numai copiii, dar și adulții trăiau cu intensitate momentul.
În descrierea mea cel venit era Moș Crăciun în persoană, chit că eu, fiind de-a casei – pentru că adesea dormeam la Alina – am recunoscut în halatul cu care era îmbrăcat pe cel roz care atârna în baia lor. De sub el se zăreau niște pantaloni și pantofi negri. În plus, desigur era un domn care dispărea, am menționat asta în amintirile mele, dar care venea apoi și i se povestea miracolul. Cu toate acestea, am scris, eram convinsă că Moș Crăciun era cel real, care doar împrumutase halatul roz. Fiind grăbit, poate n-avusese timp să-și pună haina roșie și poate că, fiind în întârziere pentru următorul copil, a rugat pe cineva să-l reprezinte. De altfel, iată fotografia păstrată cu sfințenie de mine, – în care Alina e în brațele lui Moș Crăciun, eu sunt cea din dreapta cu fustiță plisată și bolerou, iar fratele meu Toma e in spate, în dreapta lui Măș Crăciun. ,Se vede clar din fotografie, deși nu e colorată, că halatul lui Moș Crăciun era roz, nu roșu!
Ei bine, mama descrie puțin altfel evenimentul, probabil păstrând conveniențele literaturii: ea afirmă că Moș Crăciun venea îmbrăcat într-un halat roșu, ceea ce nu corespunde realității. Și, mai mult, dă și numele celui care juca rolul lui Moș Crăciun – un cunoscut eseist și traducător. Copilul din mine a fost șocat! Eu, acuma, o înțeleg: ea a descris sărbătoarea adulților care însoțeau copiii. În anii ’50, vremurile erau atât de grele, încât nevoia de joacă a celor mari și celor mici se contopeau.
Astăzi, însă, cui să-i spun că halatul era roz, nu roșu? Știu, mama mi-ar fi răspuns că amănuntul era nesemnificativ, farmecul, emoția și strălucirea momentului contau. Și, n-ar fi avut dreptate?
Ca în fiecare an de sărbători, gândul meu pios se îndreaptă spre mama.
Dumnezeu s-o odihnească în pace!
