Regret să constat că Homo homini lupus:
oricât aș vrea să dorm în culmile înalte,
mă cheamă inima și mintea în lumea viilor:
vorbe, cinematografe, plimbări, creioane dermatografe,
priviri, serbări, conferințe, chiar ședințe și
când îmi ia mâna
în mâna lui caldă de bărbat
care de fapt e o inimă mobilă
mușchi mecanic îmbrăcat în pergament
o ține pe a mea în al lui
mai mică mai rece mai țeapănă –
atunci privesc cu ochii orbi,
pe nerăsuflate cum mișcările
minuscule coincid, pulsurile
pas la pas ca doua păsărele
dansând între crengi – îi zic,
iubire, dintre două adevăruri
eu știu doar unul
adevărat.
