“În mine, iată, e doar zăpadă”
-George Țărnea
În ultimele zile dinaintea Nașterii Domnului, am participat la un concert dedicat Crăciunului, susținut de un ansamblu vocal-instrumental în incinta Primăriei orașului Trieste. Însă nu despre momentul cultural în sine doresc să scriu, ci despre un summum de trăiri și sentimente resimțite ulterior, odată încheiată manifestarea respectivă.
La final, după aplauzele de rigoare, saluturile protocolare și impresiile imediate favorabile unei interpretări de ținută ale creațiilor lui James Swearingen, Michele Mangani, Ennio Morricone sau Bobby Helms (în cazul acestuia din urmă este suficient să amintesc cunoscuta “Jingle Bell Rock”), am părăsit impozantul și istoricul edificiu din nu mai puțin celebra Piazza Unità d’Italia. M-am regăsit aproape imediat în mijlocul unei mulțimi frenetice aflate în febra cumpărăturilor de Crăciun. Pentru moment am fost copleșit de luminile omniprezente, ghirlandele strălucitoare, tumultul oamenilor, în câteva cuvinte atmosfera aproape electrizantă ce domina fosta Piazza Grande (actuala Piazza Unità d’Italia). Aproape imediat însă, așa cum mi se întâmplă de câțiva ani încoace, m-au copleșit atâtea amintiri…: ale unui alt Crăciun, mai corect spus ale unui alt Ajun de Crăciun, ale unor zile de demult, în care tumultul omenesc se ridica nestăvilit, afirmându-și drepturile sale fundamentale, la începutul unui nou drum fără întoarcere. Mi-am reamintit, stingher acum într-un cu totul alt decor al unor alți oameni, culori și sunete, de tristețea dar și bucuria Crăciunului de altădată, pentru că, nu-i așa, am trăit și eu copilăria unui „copil fermecat”, în care părinții încercau să înfrumusețeze, prin eforturi numai de ei știute, cenușiul cotidian. Mi-am reamintit de „zăpezile de altădată” pentru că, nu-i așa, „ce e zăpada? Lacrimi înghețate.” Mi-am reamintit de speranța, sacrificiul fondator, nașterea unei noi lumi pe care o datorăm jertfei de sânge ce și astăzi este o rană deschisă, în căutarea asumării și adevărului. Mi-am reamintit de fapt că avem datoria de onoare de a nu uita. Și da, stingher în mijlocul mulțimii, mi-am reamintit de inconfundabila voce a lui Tudor Gheorghe și de versurile sale manifest: „Primește-i Doamne-n casa Ta/Pe cei ce vin din Timișoara/Ei sunt ofranda cea mai grea/Pe care ți-o trimite Țara…”
Mi-am reamintit de inexorabilitatea trecerii anotimpurilor și a vremurilor, plecând de la Crăciunul dintr-o altă viață, cel simbolizat de o „galbenă gutuie/dulce-amăruie/lampă la fereastră/toată viața noastră” până la cel din timpurile noastre, începând cu cel primordial: acel Decembrie nefiresc de cald, de neuitat și de necrezut pentru cine l-a trăit. Și da, anotimpul renașterii a venit și va reveni mereu fie și numai pentru că „florile primăverii sunt visele iernii povestite, dimineața, la masa îngerilor.” Miracolele există și se întâmplă, iar mărturia cea mai elocventă rămâne, după ce toate luminile nu se sting ci doar aparent se îndepărtează însă ne învăluie, încremenirea iernii și albul zăpezii ce are darul de a purifica tot și toate, „sub punți de cleștar și mărgăritar…”.
notă: varianta inițială a articolului a fost publicată în Revista „Argeș”, Serie nouă, Anul XXIII (LVII), nr.2 (488), februarie 2023, pag.20.
