O privea și clipea scurt, cu îngăduință. Le vedeam mereu împreună, seamănau ca picăturile unui izvor secat. Slabe, aduse de spate, de vârstă incertă sau mai bine zis având tinerețea aceea veșnică despre care se tot vorbește. Diferența de vârstă era de trei ani. Lumea credea că sunt gemene. În clasa a șasea părinții le-au înscris la o preselecție pentru un curs de gimnastică. Eram și eu în sală. Au făcut exercițiile cerute în grabă, s-au dat de-a dura, s-au prăvălit dizgrațios, s-au dat iar de-a berbeleacul făcând o impresie jalnică juriului. Nu au fost alese. Ele, preadolescente ca și mine, ascultau mustrările părinților, cu mâinile lungi și grele pe lângă corp, cu spatele încovoiat și cu sprâncenele căzute schițând un simulacru de demnitate despre care nu aveau mare habar pe atunci.
În unele duminici veneau în vizită pe la noi. Pe atunci aveam senzația că partea a doua a zilei de duminică era egală cu depresia, cu spleenul, cu disperarea, o stare caldă ca o sobă supraîncinsă într-o cameră mică. Prietenii mei simțeau la fel, ne apuca o stare de leșin existențial când se întuneca pe la ora patru în zilele de iarnă. Cei care citeam mult eram scutiți temporar de această plictiseală abisală. Startul era dat de întoarcerea pe burtă și afundarea în coate și cu fața în obraji în câte o carte de Jules Verne. Insula cu elice îmi plăcea mult. Visam să plec oriunde.
În familie mai auzeam despre câte una că e o curvă sau despre unul că e un pierde-vară sau târâie-brâu. Se puneau rapid etichete, mai ales la finalul meselor de duminică la care venea familia extinsă. În anii ’90 am început să devin conștientă de toate aceste clișee. Femeia putea fi orice în viața ei de zi cu zi, dar dacă făcea ceva mai neobișnuit, neacceptat de „juriul” familiei sau al societății, era imediat trecută la capitolul rău famat și descompusă cu vorbe ascuțite și elaborate de mizantropi și misogini. Despre bărbați nu se vorbea așa, acolo indulgența era mare, deh, se declara cu seriozitate, cu adevăr științific și ontologic: „sunt bărbați!”. Departajarea asta mă înfuria dar nu avem ce face, asta era lumea în care trăiam, cea în care se repetau cu încăpățânare mesele de duminică încheiate mereu cu certuri, urmate apoi de serile exasperante, tot de duminică.
credit foto: RĂZVAN LAZĂR
Surorile cele urâte citeau mult. Rățușca cea urâtă devenise o lebădă încântătoare în povestea lui Andersen. O inimă bună, nu-i niciodată mândră, scria el. Lumea corectitudinii politice l-ar anula. Cancel Andersen pentru urâtele și frigidele lui din lumea zăpezilor. Surorilor le plăcea și de Morcoveață al lui Jules Renard. Se simțeau acasă în lumea umilințelor lui și mai ales îl înțelegeau cum e să te temi fără încetare și să mai faci și pipi în pat. Citeau cu plăcere și Fata Moşului cea cuminte și harnică și Fata Babei cea haină și urâtă, poveste de Fraţii Grimm.
Reciprocitatea era secretul și liantul lor și nu aveau nevoie de nimeni din afară ca să le completeze. Simțeam că nu am acces și mă retrăgeam discret din ceea ce ar fi putut fi o mare prietenie. Cultivam cu succes doar o relație amabilă și exterioară. Și așa au trecut anii.
Simt nevoia să vă privesc ca pe o persoană beteagă, îmi ziceam deseori gândindu-mă la ele, altfel nu puteam desluși vorbele celor două surori, clivajul, urâțenia, neadecvarea, urmate de vorbe de duh. Țineam pentru mine acel discurs paralel ca un colac de salvare spart cu care mintea mea credea că se salvează.
Deveniserăm colege de facultate într-un oraș mare. Cu toate catrafusele și bulendrele ne mutaserăm în același cămin. Clădire veche, un bloc lung cu trei etaje, fațada jupuită, cu cărămizi aparente lipsă. Când ieșeau la plimbare, surorile mergeau cu pas sprinten privind în dreapta și în stânga de parcă se temeau de ceva nevăzut. În zilele de sărbătoare, când era vreun târg sau vreun eveniment în oraș, surorile ieșeau din făptura lor de zi cu zi și se îmbrăcau cu mai multe straturi de haine. Parcă luau cu ele toată făptura lor, cu cele bune și cele mai puțin bune, cu bucuriile și nereușitele lor. Arătau ca două zeppeline bine umflate și care se pregăteau de survolare. O infinitate de posibilități se contura atunci odată cu prezența lor. Corpurile erau ascunse cu abilitate sub maldărele de haine moi și flexibile. În anumite zile, mai ales în cele de toamnă, cele două surori arătau ca doi saci uriași plini cu gunoi. Trupurile femeilor erau înconjurate de gâlme și mișcările le erau greoaie, privirea abătută. Atunci reușeau să facă doar gesturi mecanice ca două marionete ale unui păpușar bătrân care și-a uitat meseria. Se târau pe la marile evenimente de stradă ale orașului și dădeau senzația că acasă la ele totul e bine și că nimic nu e de schimbat. Nu era așa, desigur. Își scoteau pe stradă toată mâhnirea înveșmântată în cârpe, straturi peste straturi. Nimănui nu-i păsa că ele își scoteau durerea-n târg. În zi de sărbătoare oricine e tentat să se se comporte de parcă i-ar fi bine. Cei din jur rămân indiferenți.
În anul al doilea de facultate una dintre cele două surori urâte s-a îndrăgostit. Tânărul, coleg cu noi de an, îi dăduse de înțeles că o place sau poate că asta a fost impresia ei. Eram la un curs la care desenam multe scheme și el s-a întors și i-a cerut o ascuțitoare. Fata a roșit instantaneu și i-a întins micul obiect de metal. E cea bună, a adăugat ea și bănuiam că inima ei o să sară din piept. Colegul a ascuțit două creioane apoi i-a dat-o înapoi. Dacă nu i-ar fi zâmbit poate că întâmplarea ar fi rămas fără urme. După curs am rămas cu ele pe o bancă de pe hol sub pretextul că nu am scris tot și am nevoie să mă uit la caietele lor. Nu era așa. Simțeam că sub ochii mei se năștea o poveste, o dramă chiar. Nu puteam rata.
Fata devenea din ce în ce mai palidă, mergând fără vlagă de la cămin la curs de parcă ar fi dorit să nu avanseze niciun pas. În buzunarul rochiei demodate strângea mica ascuțitoare și degetele ei, le-am urmărit când scria la cursuri, erau roșii și zgâriate. Colegul nu-i mai ceruse ascuțitoarea și fata era gălbejită și tristă. Pentru o bucată nenorocită de metal, îmi ziceam eu în gând, să te consumi așa? Sora ei îmi mai arunca priviri din când în când, nu bucata de fier era de vină. Ne înțelegeam fără să vorbim. Destinele se împletesc cum vor ele și dacă nu ești atent îți trece viața pe sub nas. Trecuserăm în anul doi de facultate și nimic nu era schimbat în viața bietei îndrăgostite în afară de un lucru straniu, miraculos chiar. Pe măsură ce durerea ei creștea, chipul ei se destindea și la un moment dat am constatat că devenise o femeie chiar frumoasă. În timp ce sora ei rămăsese urâtă, de fapt, neschimbată.
Mă certam pe mine pentru felul în care gândeam și împărțeam lumea în două cu o sabie ruginită care zdrențuia carnea semenilor. Aveam și o teză despre durerea care transfigurează și despre urâțenia ca formă de frumusețe. Mi-era ciudă că răbufneau în mine frustrările celor din trecut cu catalogările lor iuți și nedrepte, cu aroganța și vanitea lor. Câțiva din acei oameni muriseră și cu ei se terminase și „gândirea” lor fără țință și fără alt scop decât acela al punerii la zid. Zidul s-a mutase și el, devenise o groapă ce-i primise fără să-și pună problema că erau buni sau răi, frumoși sau urâți. Totul sub un cer generos care nu făcea mofturi, ploua sau ningea, era senin sau înnorat și mai ales nepărtinitor.
Sora cea frumoasă ajunsese să fie curtată de cei mai doriți băieți din facultate. Chipul ei strălucea dar firea îi devenise ascuțită. Dorul care o mistuise dispăruse lăsând loc unei răceli și unui fel disprețuitor de a fi. Sora cea urâtă era din ce în ce mai tristă. Frumoasa nu o mai băga în seamă sau când o făcea îi arunca doar săgeți. Tristețea nu adăugase frumusețe chipului, ba parcă urâta devenise și mai urâtă. O ascultam când avea chef să-mi povestească noile aventuri ale surorii ei, îi luase și ascuțioarea, era mica ei răzbunare. Într-o zi mi-a dat mie cadou obiectul de fier să-l am ca amintire din facultate. Pe sora ei o poreclise „Ascuțitoarea”. Râdeam amândouă de noul ei nume. Asta parcă o mai alina pe sora rămasă cam singură.
După facultate nu ne-am mai văzut și nici n-am ținut legătura. Eu am plecat din țară iar despre ele auzisem că se angajaseră la o televiziune.
Pe final de vară, după mulți ani, când mă întorceam acasă pentru o scurtă vacanță, imediat după ce trecusem granița am auzit la radio ceva cumplit. Surorile suferiseră un grav accident de mașină. Ele erau, nu aveam niciun dubiu, devenite celebre în domeniul show-biz, una back stage, alta în luminile rampei. Frumoasa supraviețuise. Cu ajutorul organelor transplantate de la sora ei.
La spital, m-a primit, m-a recunoscut. Era ea, Ascuțitoarea. Pe chipul schimonosit, lacrimile se rostogoleau ca bolovanii pe un povârniș. Un plâns nervos îi zguduia trupul. Mâinile îi tremurau. Își mângâia abdomenul, pieptul, brațele, tăiate, cusute, pansate. Privirea îi era tulbure. Își atingea cu degetele chipul ale cărui trăsături se urâțiseră peste noapte.
Rătăceam pe străzi, lungisem drumul spre casă, se întuneca. Finalul de vară e ca un final de film. În dreptul unui maidan am băgat mâna în buzunar am scos ascuțitoarea și am aruncat-o cât am putut de departe. S-a pornit din senin vântul. O adiere răcoroasă ce anunța o toamnă lungă și bogată.
