Există o ipocrizie a modernismului/contemporaneității față de totalitarisme.
Mai curând preferă să se războiască cu extrema dreaptă decât să se lupte cu comunismul. Este mai la îndemână factual și intelectual să combați, să arăți excesele fascismului, nazismului decât să argumentezi împotriva comunismului. Lumea știe mai multe despre Mussolini, Hitler sau Franco decât știe despre ce a făcut Lenin, Troțki sau Stalin.
Adevărul este că excesele de dreapta sunt mai comune, mai ușor de abordat, nu necesită analize ideatice complicate și complexe, dincolo de faptul că H. Arendt (Originile Totalitarismul) a deslușit o bună parte a specificității acestei forme de nebunie. Exagerările de stânga, comunismul sunt mai nuanțate, nu neapărat factual (căci morții lui Stalin sunt acolo și au un număr – între 8 și 20 de milioane) ci ideatic întrucât comunismul s-a strecurat în inimile și mințile oamenilor printr-o fereastră deschisă ideatic de Creștinism iar factual de apetitul natural de confort, de îmbogățire al omului.
Exagerările de dreapta supradimensioneaza nu atât de multilateral (sunt unilaterale mai curând), în timp ce Comunismul este pe tot terenul, în niciun caz nu este unilaterală exagerarea.
Comunismul a profitat de o stare naturală a omului, anterior pregătită de alte preocupări ideatice, astfel încât caracterul inform al acestora (al preocupărilor) a făcut ca acestea să sfârșească înlocuite de Comunism. Dar vina mare rămâne a celui ce profită de fereastra deschisă chiar dacă și cel ce a lăsat fereastra întredeschisă are partea sa de vină. Comunismul a privit ca o oportunitate fereastra deschisă, în timp ce Omul a crezut că fereastra întredeschisă este o superficialitate de moment, un alint determinat de confort.
Rinocerizarea descrisă de Eugen Ionescu(o) este o excepție, fiind printre puținele conștiințe intelectuale ce a sesizat pericolul comunismului și nazismului deopotrivă. Biserica Catolică are multe lucruri de explicat pentru că a intrat într-o buclă a compromisurilor: se vorbește că Papa Pius al XII –lea a fost îngăduitor cu fascismul și nazismul tocmai pentru a combate pericolul comunismului, dar reacția ulterioară a lumii față de aceasta atitudine a făcut ca Papa Paul al XXIII lea, în debutul Conciliului Vatican II (1962-1965) să spună (după spusele unora) că nu comunismul va fi preocuparea Conciliului.
Iudaismul, Islamul, Creștinismul sunt religii ce în mod sublim dau expresie ideii exprimate de Arhiepiscopul de Canterbury acum cateva săptămâni – speranța (creștină) are la bază o așteptare certă față de ceva nevăzut încă.
Nevăzutul din religiile Cărții (toate au legătură cu o Carte – Vechiul Testament, Coranul, Noul Testament) este într-un caz așteptarea lui Isus, apoi Paradisul iar în final îndumnezeirea, însă totdeauna aici și acum, pentru majoritatea dintre noi (exceptând pe cei aleși) Nevăzutul rămâne nedescoperit, „nevăzut”.
Ideea lui Platon (Mitul Peșterii) poate fi considerată matricea Nevăzutului, însă fundamentarea acestuia (a Nevăzutului) în mințile noastre s-a făcut mai curând de Religie decât de Filosofie. De aici și dorința Comunismului mai curând să fie o nouă Religie și nu neapărat o nouă Filosofie (deși Marx era de altă părere).
Toate cele 3 Religii interpun între certitudinea așteptării (dinamice) și nevăzutul anterior menționat Credința, speranța că lucrurile vor fi într-un anumit fel. Lipsa Credinței face că Nevăzutul despre care vorbea Arhiepiscopul de Canterbury să rămână o iluzie, o șmecherie, o creație a minții și atât, un fel de a păcălinenorocirile vieții.
Pasiunea pentru nevăzut ne-a fost introdusă în suflet și minte de cele 3 religii, una mai mult decât alta. Iar această pasiune rămâne o speranță religioasă dacă este dublată de Credință, după cum se transformă într-o speranță laică, civilă, exploatabilă ideologic atunci când Credința nu există sau se împuținează.
Decreștinarea începută de Revoluția franceză la 1789, continuată de Revoluția rusă la 1905 și finalizată de abordările intelectuale lipsite de factual și realitate de după anii 1960 (Foucault, Derrida, pictura abstractă ce scoate Subiectul din tablouri, structuralismul ce înlocuiește realitatea cu simbolul și conceptul, etc.) au contribuit mai curând la împuținarea Credinței decât la fundamentarea acesteia. De aceea, nu știu dacă-i o întâmplare că mai curând vrea să fie o Filosofie decât o Religie. Mă refer la Comunism în contemporaneitate.
Cine trebuia să apere Credința creștină? Omul, Biserica? Dumnezeu știe aici. Cert este că Omul de ceva vreme alege mai curând folosirea improprie a Nevăzutului (abuzul de Nevăzut, adică dincolo de firescul acestuia, de funcția sa inițial alocată) decât să suporte greutatea dată de folosirea adecvată a acestuia (a Nevăzutului, ca element component al speranței creștine).
Exploatarea Nevăzutului golit de conținutul Credinței a fost încercată și de știință, însă târziu în decursul timpului, aceasta pentru că este de esența acesteia să lucreze cu certitudini și cu văzutul (direct sau indirect). Neuroștiințele, genetica, fizica cuantică folosesc, în grade și nuanțe diferite, ideea nevăzutului, a legăturilor invizibile sau puțin vizibile ce se creează între zone vizibile.
Illo tempore însă, Nevăzutul a fost folosit de Religie, iar atunci când Credința s-a împuținat sau a dispărut acesta a căpătat valoarea ideologică. Știința s-a interpus puțină vreme în expoatarea Nevăzutului și în ciuda aparențelor, antagonismul Științei cu Religia în ceea ce privește monopolul Nevăzutului a fost unul aparent. Conflictul real este al Științei cu Ideologia în ceea ce privește monopolul Nevăzutului.
Omul, golit fiind însă de Credință a trebuit să trăiască multă vreme cu Ideea că Nevăzutul este o smecherie, o creație artificială și golănească menită să-i fure mințile, eventual. Astfel că, după ce și-a tăiat aripile Credinței s-a trezit că are un reflex dobândit aproape pe cale naturală, Nevăzutul, cu care nu știe ce să facă, cum să-l folosească și care îi este menirea firească.
Și dacă tot era un loc liber în angrenajul său illo tempore dobândit, Omul a decis că Iluzia Comunismului se potrivește cel mai bine cu noua normalitate a Nevăzutului. Dar noua normalitate s-a întâmplat treptat, nu uno icto ci cu executare succesivă, întrucât ceea ce a contribuit la decreștinarea Europei (fuga de Credință) a contribuit în egală măsură și la fundamentarea Comunismului, cel puțin a naturii acestuia.
Pasiunea pentru virtual în dauna realului ne face sa fim inca partasii Comunismului. Iar nu despre virtualul Facebook-ului este vorba, ci despre virtualul Ideii golite de conținut.
Când Rousseau a golit Ideile si Conceptul de fapte, lasand doar abstractul Ideii si irealul Conceptului, a creat premisele pasiunii ideatice pentru Iluzie in dauna Realitatii. Iar Comunismul este o Iluzie Ideatică prin definitie. Rousseau, Revolutia Franceza, Revolutia Rusa, Pictura abstracta a lui Kandinsky ce a eliminat subiectul, Structuralismul lui Foucault si Derrida ce a inlocuit Realitatea cu Conceptul si Simbolul, Freud, etc. au și decreștinat dar au și creat Pasiunea Ideii fără conținut factual, fără realitate.
Ne-am inlocuit Realitatea cu Ideea Abstracta, cu Conceptul fara Realitate si de aici si Pasiunea pentru Comunism sau Pasiunea pentru orice Idee ce permite crearea de Concepte ce nu au nevoie de realitate factuala. Vremurile în care trăim sunt creatia lui Rousseau.
Religia ne-a făcut să Credem în Nevăzut. Decreștinarea ne-a luat Credința dar ne-a lăsat Nevăzutul. Rousseau, Revoluția franceză, Revoluția rusă, preocupările intelectuale de după anii 1960 au exploatat acest Nevăzut dându-i o nouă conotație – Virtualul fără urmă de factual, Iluzie ce nu are nevoie de Realitate, Credință sau Speranță pentru a ajunge la Nevăzut.
Nevăzutul laic nu are nevoie nici de știință pentru a fi perceput, ci doar de Comunism, de pasiunea Irealului. Abordările intelectuale ce au decreștinat iudeo-creștinismul, au și golit de realitate conceptul, ideea, nevăzutul, atingându-și astfel scopul – nevăzutul să nu poate fi folosit nici creștinește dar nici laic, ci doar ideologic.
Nevăzutul golit de Credință și Realitate a devenit matca firească pentru Comunism. Nu doar pentru crearea acestuia, ci și pentru supraviețuirea acestuia în prezent, în forme și nuanțe diferite. Multă vreme Știința a considerat (și poate pe bună dreptate) că Religia este principalul său inamic, concurent. Viața însă ne demonstrează că inamicul Științei, la fel de nemilos ar putea fi și Ideologia Laică (Comunismul este pe acolo), Nevăzutul golit de Credință și Realitate (adică fără busolă).
