Note pentru un jurnal al despărţirii ( 194)

Şi de ce oare, în atâtea dintre frazele acestei cărţi pe care am ales să o scriem în transa de vis, cuvintele ne îndreaptă, delicate şi fragile , spre domeniul de modestie al vieţii ce nu cunoaşte decât truda şi aşteptarea dimineţilor care să îi împlinească promisiunile mereu amânate?

Poate pentru că în această comuniune a modestiei, în această contopire de şoapte, am regăsit plămada din care fiinţa ta s-a ivit, ca într-un miracol provincial, consemnat în rama unui album de fotografii al reveriei: un amestec de îngândurare şi de seninătate, un amestec de temeritate şi de refuz al grandilocvenţei, un amestec de graţie şi de seriozitate cu care ai privit curgerea vieţii, un amestec de lumină solară şi de tremur al amurgului, un amestec de zâmbet abia desenat şi severitate maternă, un amestec de joc adolescentin şi de umbră a suferinţei, un aliaj de sunete şi de culori în care te-ai topit, după moarte, ca într-o mare de raze lichide.

Şi poate că despre toate această modestie încercăm să scriem, în dimineţile noastre solitare, atunci când în jurul nostru clopotul de sticlă al amintirii se ridică, ca un edificiu de fum, ca şi cum cuvintele însemnărilor noastre ar putea salva ceva din alunecarea conversaţiei pe care moartea nu o poate întrerupe, ci doar exila în vis şi în tremurul nopţii.

Şi poate că la această modestie ne gândim, impreună, in respiraţia frazelor acestui text, atunci când contemplăm fragmentele fericirii care ne-a fost dată: puţinele fotografii în care suntem adunaţi, umăr lângă umăr, plutesc în vazduhul saturat de dor, ca pe aripile unui vânt al toamnei, copleşit de aromele amurgului.

Şi este aceasta modestia în care ne refugiem, ca într-o casă a duhurilor, atât de departe de vuietul unei lumi ce ne este străină: sinestezia lacrimilor şi a atingerilor furate ne coboară în inimi nu consolare stearpă, nu cuvinte calpe, ci puterea de a aştepta, cehovian, capătul de drum ce ne este menit .
În curgerea de zile noi descoperim sunetul zilelor de demult, iar în desenul cerului ochii noştri uniţi caută norii pe care îi privea, de demult, din pragul unei ferestre provinciale, timida adolescentă ,unită cu cei care, înaintea ei, se abandonaseră caierului simbolist de vise, copleşiţi de aerul grădinilor ce le erau casă.

Şi nu mai putem adăuga nimic la cuvintele pe care noaptea ni le şopteşte, pentru ca ziua să nu le poată uita: patria noastră modestă este domeniul de frunze şi de valuri peste care tu pluteşti, una cu aripa unei amieze ce nu se mai topeşte în întuneric, suspendată fiind în cristalul de vibraţie lină al dragostei noastre, ce nu poate muri. Şi nu mai putem plânge, căci lacrimile noastre au devenit cerul care se arcuieşte peste himerele noastre. şi nu mai putem vorbi, de vreme ce doar tăcerea ne îngăduie şoapta.

Şi tot ceea ce mai putem face, modeşti şi îndrăgostiţi, este să ne pregătim de amurg, ca de întrarea în casa noastră pierdută: un Focşani al miresmelor şi al jocurilor ne va primi, cu generozitate melancolică, în vreme ce silluetele de catifea ale trandafirilor se vor undui în vânt. Şi clipa revederii se va lărgi, spre a cuprinde truda şi răgazul vieţilor noastre, asemeni unei porţi ce se deschide, spre a desena cărarea pe care vom păşi, înconjuraţi de cei ce nu mai sunt, ca de o mare de murmur.