Căderea capetelor (umane)…

este un fenomen firesc în context istoric politic, reflectând efectul necruțător al  răfuielilor dintre feluriți adversari doritori să facă bine patriei, în nume partinic. În fapt căderea capetelor e văzută și simțită în timp destul de diferit, până în zilele noastre. Recent un criminal juvenil a generat o adevărată euforie mediatică; cu un zâmbet neprefăcut și un ton glorios, mediaticele din felurite canale anunțau excitate parcă: „au început să cadă primele capete”. Absolut aleatoriu să urmărim câteva cazuri în timp, generatoare de varii reacții, apoi horațian să revenim de unde am pornit.

Cicero, genialul orator dar în același timp catastrofalul politician aliat cu cine nu  trebuia, a fost decapitat fiind pe lista de indezirabili întocmită de Antonius la schimb cu Octavianus. Capul care a cugetat și mâinile care au redactat orațiile nu întotdeauna onorabile, au fost expuse în Forul Roman. Suprema  satisfacție      i-a  revenit Fulviei (nu era mediatică), soția lui Antonius, pe care cel executat o defăimase public nu o dată; femeia s-a dus în For înainte ca relicvele anatomice să fie pironite și, după ce i-a extras  limba oratorică a străpuns-o  cu un valoros ac de păr. Putem spune că e un avertisment avant la lettre pentru cei care insultă o femeie (chiar dacă nu e în cădere),  cum vor spune francezii (nʹ insultez jamais une femme qui tombe); sună nobil dacă nu ne amintim de regina decapitată în plină cădere nu doar a capului. 

Mergând către țărișoarele noastre dăm de nefericitul Barnovschi Vodă, al cărui cap a căzut la Stambul. Cazul e cel puțin straniu, după cum relatează preacinstitul boier Neculce: „când i-a tăiat capul lui Barnovschi-Vodă, calul lui au și început a sări, cât n-au mai putut să-l ție comisul în mână. Și scăpându-l din mână pe loc au cădzut de au murit”. Este probabil singurul caz în care căderea capului e recunoscută ca o eroare de către adversar căci „văzând, turcii mult s-au mirat și au zis: „Nevinovat au fost acest om” și s-au căit pentru că l-au tăiat… și s-au giurat ca să nu mai taie de acum domnu de Moldova”. În condițiile unei atare tării de caracter din partea celui puternic, nu e de mirare că profund  antiotomanul Ștefan cel Mare (și Sfânt, mai nou…), scrie același Neculce „au lăsat cuvânt fiului său, lui Bogdan-vodă, să închine țara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor sunt mai înțălepți și mai puternici… ”. Desigur, „vremurile se schimbă și noi întru ele” ziceau romanii, mai demult. 

Un caz și mai deosebit de cădere a capetelor, îl aflăm în excelenta nuvelă a lui Negruzzi. Soluția lui Lăpușneanu Vodă este până la urmă firească de vreme ce îi simte pe toți bicisnici, respectându-le însă rangul chiar și în stiva celor 47 de capete: „luând capetele le așeză în mijlocul mesei pe încet și cu rânduială, puind pe ale celor mai mici boieri dedesubt și pe ale celor mai mari deasupra, după neam și după ranguri, până ce făcu o piramidă de patruzeci și șapte de căpățâni, vârful căreia se încheia prin capul unui logofăt mare”. De subliniat că Domnul avea și o intenție nobilă, de familie, aceea de a o elibera de teamă pe distinsa Ruxandra, soția lui iubită. Ruxandra însă nu era păgâna Fulvia ci creștină, așa că văzând piramida „slobozi un țipăt strașnic, și leșină”. Reacția lui Alexandru e aceea a unui soț îngăduitor și iubitor: „Femeia tot femeie, în loc să se bucure, ea se sparie”. Și luând-o în brațe o duse în apartamenturile ei”. Cert, suava Ruxandra nu putea fi o Vidră,  deci jurnalistă de investigație nici atât. 

Revenim: observând în timp istericale radiind de perversă fericire, minciuni, jigniri, stupizenii savante et caetera, cetățeanul onest se poate întreba ciudos: dar cum nu cad niciodată și capete mediatice??? Desigur la figurat, că la propriu nici capetele de criminali nu (mai) cad. 

    

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *