Am venit de câteva săptămâni acasă din spital și fac exerciții de recuperare a mobilității pierdute din cauza fracturii de geznă.
Cu o zi înainte de a fi trimisă acasă, a venit la mine o asistentă socială cu care am vorbit două ore. Trebuia să verifice dacă mă calific pentru programul oferit de guvern care trimite persoanelor singure cu mobilitate redusă ajutor social zilnic, de două ori pe zi.
Discuția a fost serioasă, avea zece pagini de întrebări, nu de inteligență, ci informative: dacă am trepte în casă, ce greutate am, ce înălțime, etc. O singură întrebare a fost de gândire: mi-a dat la mijlocul discuției trei cuvinte – lapte, soare, ochelari – și mi-a spus că mă va întreba la sfârșit care au fost. Eu m-am gândit imediat: laptele – alb, lumină. Soarele, tot lumină. Ochelarii, protejează de lumina soarelui.
În continuare, pentru variație, am început să dau răspunsuri în glumă, tipa s-a prins și a râs cu poftă. Era încântată!
La sfârșit m-a întrebat cele trei cuvinte, i le-am spus imediat. La plecare, mi-a comunicat că va da aviz pozitiv recomandării de a primi ajutorul dat de guvern, ea fiind convinsă că și persoanele care vor veni să mă ajute vor fi încântate de mine.
Drept care acuma primesc zilnic ajutor, dimineața la ora 11 și seara la ora 7. Cum de fiecare dată vine altcineva, s-au perindat deja la mine peste 40 de persoane feminine, de toate vârstele și etniile. Toate cu mască și cu un telefon celular pe care e scris ce trebuie să facă.
Desigur, nu au ele răbdare să citească ce scrie pe telefon, așa că trebuie să le explic eu exact cum și unde să mă ajute.
Interacțiunea cu ele e simplă: toate mă întreabă, de cum intră, ce mai fac, apoi își schimbă încălțările, își pun mănuși de plastic și trec la treabă. Cel mai important, pentru mine, este să-mi umple cu apă umidificatoarele. Nu degeaba se spune „câte bordeie atîtea obiceie”: deși le arăt același lucru, fiecare are felul ei de a executa operația.
Coafurile lor sunt foarte diferite. Marea majoritate sunt negrese, dar unele au părul lins – asta se face la coafor – iar altele au părul împletit în milioane de codițe – le ajută cineva și păstreză coafura o săptămână! Cele cu părul lins sunt, în general, mai vârstnice și mai lente, celelalte, cu multe codițe, au în general și unghii lungi, care găuresc mănușile de plastic. Dar, mai contează? Desigur sunt și alte etnii, lucru normal în Canada.
Când sunt sub duș, ele stau de pază după perdea, în sala de baie, iar eu, dincoace de perdea, pe un scaun, îmi văd de treabă.
Zilele trecute, tipa de dimineață a venit mai devreme și eu tocmai aveam remușcări pentru că în ajun îmi exprimasem revolta în fața unei prietene că de câteva luni nu venise în vizită nici la spital, nici la mine acasă. Drept care, cum a venit negresa cu părul lins, în drum spre sala de baie, am întrebat-o dacă e ceva rău să strigăm „au” nu numai când ne doare corpul, ci și când avem o rană pe suflet. De sub mască mi-a tăiat-o scurt, fără zâmbet: „să trecem la treabă”
Altă femeie, înaltă, cu tocuri și cu un voal pe cap, pe când îi arătam la bucătărie cum să spele vasele, mi-a spus că nu-i nevoie să-i arăt nimica, că doar „e femeie și știe”! Pe o negresă corpolentă, care se bâțâia continuu de pe un picior pe altul, când am întrebat-o dacă dansează, mi-a spus că își făcea, în timp ce lucra, numărul de pași obligatorii.
De câteva ori am avut de a face cu persoane cam acrite, dar n-am regretat. Bine cu ele, uneori bine și fără ele.
Odată a venit una mai în vârstă, căreia, în timp ce trebăluia, i-am povestit ceva emoționant. I-au dat lacrimile, a spus ca am talent și că va cere să vină mereu la mine. A revenit după câteva săptămâni. Mi-a spus că a transmis povestea mea și toți din audiență au plâns. M-am gândit: poate că asistenta socială care m-a vizitat în spital a avut dreptate: ne ajutăm reciproc, ele e mine, eu pe ele!
Desene de Adelaida Mateescu
