Note pentru un jurnal al despărţirii ( 179)

Dragostea pe care am descoperit-o, împreună, în acest anotimp de dincolo de moarte nu mai are tihna iubirii noastre de altădată: neliniştită şi adâncă, ea ne locuieşte visele şi urcă spre noi dinspre mişcarea de retină a reveriei nocturne, ca dintr-o mare de lacrimi.

Dragostea pe care am încercat-o, împreună, în acest anotimp de dincolo de moarte, nu mai are nimic din lumina dimineţilor pe care le întâmpinam, de demult, atât de demult: respiraţia ei este una de amurg, iar paşii ei sunt de introspecţie crepusculară, asemeni murmurului ce pleacă de pe buzele tale, înainte de despărţirea din vis.

Dragostea pe care am primit-o, împreună, în acest anotimp de dincolo de moarte, nu mai are lucirea graţioasă a mării de vară, luminate de soarele promisiunilor tinereţii: doar valurile toamnei, cu disciplina lor melancolică, îi pot oglindi ritmul alcătuit din cuvinte , din fragmente de cer şi din atingeri fugare.
Dragostea pe care am presimţit-o, în acest anotimp de dincolo de mooarte, nu se mai adresează lumii acesteia, de care se desparte cu fiecare oră, ziua şi an care trec: culorile pe care le recunoaşte sunt cele ale nostalgiei, căci doar în trecut mai putem citi semnele viitorului nostru.

Şi poate că de aceea am continuat, în limpezimea dureroasă a dimineţilor noastre, să revenim spre acest text, ca spre locul de unde toate au început: mică patrie de cuvinte, asemeni unei balerine ce doarme în vitrina prăfuită a caselor provinciale, semn de carte ce transmite, în fragilitatea sa, continuitatea iubirii şi ecourile ei, fereastră deschisă spre grădina în care duhurile celor care nu mai sunt se adună,convocate de vânt, cer de noapte spre care ochii noştri uniţi se îndreaptă, parcă spre a scruta adâncul de mare urcat spre înălţimi, tulburat şi celest.

Am abandonat, împreună, cărările pe care paşii omeneşti răsună, grăbit şi pedestru, pentru a căuta, în undele de memorie ale dragostei, clipele pe care să le contemplăm, ca pe nişte diamante pulsând în oceanul primordial: una cu cei morţi, una cu trecutul din care venim, una cu vocile pe care le distingem în noi, după ce această contopire de fiinţe este deplină şi definitivă, dincolo de moarte şi împotriva ei.

Un firmament al melancoliei se arcuieşte peste noi, în acest anotimp al aşteptării şi al trecerii, ca şi cum zilele ce au mai rămas ar însemna doar tot atâtea cortine pe care noaptea de vise le dă la o parte, cu atingeri de fum : când ne privim în oglindă, nu trupul trecător îl mai vedem, ci amintirea de dor a celor care am fost, cândva, în anii în care fericirea ni se părea eternă, ca un septembrie întins dincolo de marginile firii.

Şi scrisul ne este casă, cea din urmă pe care o mai putem construi : zidurile de cuvinte şi de pauze, de şoapte şi de atingeri sunt zidurile pe care le simţeam îmbătrânind în acel Focşani risipit între vânturi, sunt zidurile pe care le priveau în amiezele lor simboliste cei de demult, caligrafiind scrisorile iubirii lor, sunt zidurile pe care sărăcia şi jalea le ardeau, în anii în care mama ta aştepta un soţ , iar copii visau la un tată pierdut, sunt zidurile pe care un copil ce nu vroia să crească le credea a fi metereze de cetate, sunt zidurile pe care o adolescentă firavă şi romantică le mângâia, în dimineţile despărţirilor sale, sunt zidurile pe care dragostea a gravat, discret, numele morţilor, ca pe un semn dăruit nouă, în aşteptarea revederii celei din urmă, sunt zidurile spre care mă voi îndrepta şi eu, surâzând fericit, căci atunci voi fi fost din nou, acasă, topit în cărămizile de cer ale trecutului nostru, fiu risipitor şi stângace primit în tihna fotografiilor sepia luminate discret de amurg.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *