O seninătate a melancoliei a crescut în fiinţa noastră unită, în aceşti ani care au urmat morţii tale, de parcă preschimbarea delicată a sufletelor ce ne locuiau cândva a aşezat peste lume o mantie de murmur şi de dor.
Şi astfel ,atunci când ochii mei se îndreaptă spre lumina de amurg, tremurătoare şi delicată, ei nu mai sunt niciodată singuri: aventura privirii lor este aventura privirii ce readuce spre tine energia unui univers în care eu sunt doar emisarul solitar al duhului tău.
Căci pe acest itinerariu al reveriei singurătatea lasă loc comuniunii pe care cei ce nu au iubit nu şi-o pot imagina, prinşi fiind în mişcarea de automat a vieţii lor. Pentru aceste carcase ce mai posedă doar reflexul supravieţuirii sterpe dorul şi nostalgia nu sunt decât cuvintele unei limbi ce li se pare străină: exilaţi în purgatoriul iernii de plumb, ei nu mai pot cunoaşte jocul simplu şi delicat al dragostei ce intră în fiecare particulă a lumii noastre trecătoare.
Incomunicabilă şi evanescentă, ca un vânt de primăvară, contopirea dintre noi alunecă peste suprafaţa unei realităţi ce nu mai este a noastră: culorile, şoaptele, paşii, atingerile participă la un ceremonial pe care ochii zilei nu îl mai pot pătrunde. Fiinţa ta a trecut în desenul de nori şi în coregrafia de amurg: oriunde aş merge, în cele din urmă te voi regăsi, întreagă şi timidă, ca o adolescentă provincială în pragul vieţii care stă să o aştepte.
Şi toate conversaţiile din acest jurnal ce nu se poate opri din curgerea sa sunt monologul ce umple aerul îndurerat al despărţirii cu ecoul parfumului tău: dincolo de ceasul ce bate spre moarte, un timp al simultaneităţii ne cuprinde în el, ca într-un port ce pregăteşte întinderea mării.
Şi poate că de aceea cel ce scrie nu mai este acelaşi de dinainte de acel octombrie al morţii: din nervurile lacrimilor şi din tihna de doliu o altă voce s-a născut,una ce nu mai are nevoie de claritatea silabelor omeneşti, ci caută doar imprecizia dicteului visului, ca într-o transă a inimii.
Şi ne dăruim, în acest anotimp care se arcuieşte peste noi, răgazul de visare şi de introspecţie pe care zilele vieţii nu ni-l îngăduiau. Graba dimineţilor profesoarei suplinitoare a trecut în calmul de amurg al serilor ce nu devin niciodată noapte.
Şi mi te închipui, mereu şi mereu, aşezată pe acest ţărm bătut de mare, sub soarele stins al lui septembrie, eliberată de povara anilor ce au curs peste tine : o ramă de melancolie te încadrează, ca într-un portret fragil din casa noastră pierdută, de parcă orele ar fi devenit cristalul ce întârzia în armonia unui basm stângace de provincie.
Şi te contemplu, de pe celălalt mal al morţii, abandonată acestei reverii ce este una cu cerul : detaliile chipului tău au acum puritate sincretică a vârstei de dincolo de timp, unind avântul tinereţii cu detaşarea de zâmbet întristat a amurgului, departe de bătrâneţea ce nu te-a atins niciodată cu aripa ei.
Scriind, respirăm ca o singură fiinţă, în cadenţa dictată de dialectica viselor noastre. Aspra tandreţe a morţii ne-a dăruit unitatea imperceptibilă a privirilor noastre unite: dragostea ne cuprinde, treptat, în continentul ei de crepuscul, iar stingerea ne consolează cu şoaptele ei, ca un semn al largului de ape.
