Lașități românești, profituri maghiare (4)

Ziceam că am terminat subiectul, că l-am închis, că nu-mi place, ba chiar îl detest. Deci că nu mai scriu sub un asemenea titlu.[*] Dar știți vorba aia: nu tu-ți alegi tema, ba uneori nici măcar titlul (cică respectivele te-ar alege). Îți rămân oarecum scrise-n frunte, de capul lor, ori dându-te afară din cotloanele confortului, ori înghițindu-te în propriul lor infern. Niște pitici de grădină suspendată pe creier, inițial amuzanți și ridicoli, ulterior metamorfozându-se-n leviatani sau caracatițe subterane, devorându-te cât timp nu spargi gardul sau acvariul și nu le dai drumul. Cu ocazia asta, așadar, mă supun, deoarece chiar există un subiect în care, în eterna și ignobila noastră comparație și competiție româno-maghiară, ungurii au un atu bun, joacă o carte bine (și foarte bine), românii rămân doar niște închipuiți absurzi și fuduli, joacă prost, își mușcă buzele.

Fenomenul e ardelean. La români se numește „joc popular”, la unguri táncház (tanț-haz, „casa de dans”). Și e vorba de dansul țărănesc, sătesc sau rural tradițional din mai tot ex-principatul transilvănean, cu stiluri pe care le împărtășesc relativ egal atât românii cât și maghiarii, ba chiar și rromii sau părți ale altor etnii. Uneori există diferențe, alteori nu. Diferențele constând în plasticitatea sau amploarea folosirii unor mișcări sau figuri coregrafice, din existența unor stiluri și repertorii melodice și instrumental-performative care sunt frecvente printre maghiari, respectiv printre români, dar foarte adesea, în zonele de contact sau conviețuire, cam exact aceleași figuri de dans, stilistici, ba chiar și muzici, sunt dansate de toți locuitorii, indiferent de etnie, limbă, religie, afiliații ori reprezentări istorice. Dansurile și muzicile culese din multe localități bilingve, când sunt culese, publicate și recomandate de către români sunt recomandate drept „pur” sau exclusiv românești, atunci când maghiarii le promovează, înregistrează, transcriu și publică fiind considerate sută-n sută ungurești. Fie rromi, fie români, fie maghiari, lăutarii îți reproduc orice, funcție de cine-i întreabă și cine-i plătește executând piese „pentru români”, „pentru maghiari” sau „pentru țigani”, piese nu de puține ori cam aceleași. Cu dănțăușii ori coregrafii folosiți de români, ori cu aceia plimbați de maghiari prin toată Ungaria, ba chiar și mai departe, situația e aceeași. Repet: sigur că există pe alocuri și dansuri sau muzici de dans proprii, specifice. Dar există un fond imens, în jocurile bărbătești/feciorești, în cele de duo, în cele de grup, numeroase instanțe comune, trans- ori pluri-etnice. Însă fiecare partidă lingvistică pretinde că e a lui, a propriei etnii/nații, românii absolut întotdeauna jurându-ți în privat că „ungurii le-au luat/furat de la noi”. Suspiciunea și antipatia durează, evident, dintotdeauna, orice dialog rezonabil și conciliabil, în acest sens, neexistând. Genul acesta de multiculturalism, practicat în realul culturii vernaculare performate, nu e deloc achiesat și afectiv și mental, intelectual, rațional, discursiv. La nivelul „inteligențelor” atât românii cât și ungurii rămân într-un paralelism ideologic total implacabil, ireconciliabil, fără de bunăvoință sau contact.

Până una-alta, diferența cea mare – iar aici intervine ideea tristă de „prostie/lașitate” versus „profit” – este că maghiarii, atât de elită cât și de rând, au știut ce să facă cu dansul țărănesc din Ardeal. În vreme ce românii… dincontră. Încă din anii 1970, atât în tot Ardealul maghiarilor din România cât și în toată Ungaria, ba chiar și în diaspora mondială a maghiarilor, s-a declanșat un imens val de reconsiderare, reidentificare, revitalizare și exaltare culturală. Bazat cu precizie pe repopularizarea masivă a dansului țărănesc tradițional, „vechi”, din Ardeal. Muzicanți și dănțăuși țărani au devenit pentru maghiarii de pretutindeni veritabile staruri și mentori, toată maghiarimea, mai ales aceea cultă, de caste superioare, devenind expertă în practicarea dansurilor populare. În Ardeal toate căminele culturale sau orice alte așezăminte publice, nu doar multe curți și șuri de private, au devenit centre de întâlnire frecventă a tinerilor și adulților maghiari, înebuniți de învățarea și performarea respectivelor dansuri pline de virtuozitate și antren. Iar în Ungaria, „Casa de Dans” (Táncház) a devenit un fenomen beneficiind de sprijinul fățiș atât al autorităților, dar mai ales al populațiilor de rând. Deci cu case de joc dedicate acestui dans rural, frecvent/totdeauna pline până la refuz și răpăind de percuțiile fantastice ale mișcărilor, gesturilor, chiuiturilor și trozniturilor tălpilor de cizme și ghete pe podele lemnoase. Încă din anii ‘80 în toată America maghiari sau doar prieteni de orice alte origini, dar fascinați de dans, au deschis chiar în propriile locuințe Case de Dans pentru cântat și jucat maghiarul folclor ardelean. Iar la scară mondială fenomenul a prosperat constant. Deci, cinste ungurilor!

În paralel, însă, în toate aceste decenii (iată, sunt chiar 5), românii și România cea mândră și dragă au făcut într-un sens similar… absolut nimic. Exact aceleași resurse… date naibii! Îngropate! Acuma, e drept că România socialist-ceaușistă avea și ea o renaștere entuziastă a naționalismului sub forma Cenaclului Flacăra, în care rockul și folkul de stil american contrabalansau ori substituiau cu eficiență, pe plan intern, propagandisticul și sterilul folclor/folclorism promovat de stat. Tot drept fiind și că PCR-ul a încurajat reprezentarea și promovarea românismului sub forma ansamblurilor de folclor și coregrafie așazis populare. Însă în fiecare județ și-n fiecare instituție sau gen militar s-au înființat și salarizat doar profesioniști, dedicați exclusiv scenei și festivalului, ca și mijloacelor interne și externe de propagandă. Și acum ei se numesc „ansambluri” și orchestre (obligator masive, nu doar cu-n taraf de 2-3 oameni), dănțăușii lor constituind literalmente „corp de balet”. Și atunci și astăzi popularitatea lor s-a limitat la un consum populațional exclusiv pasiv.

Urbanizat masiv, fostul țăran sau copil de țăran n-a mai jucat deloc autenticul folclor coregrafic (ci numai una și aceeași horă/sârbă rezumată infantil, rezumată la ceva banal, așa ca să fie, la ocazii anuale ori și mai rare). Un real entuziasm popular, cu ajutorul și sub forma „muzicii și dansului țărănesc” sau folcloric, nu s-a putut stimula și propaga niciodată printre români. În timpul exploziei de popularitate a jocului coregrafic țărănesc printre maghiari, printre români folclorul, așa „pur” și „autentic” cum îl recomandau orchestrele pretins populare și formațiile profesioniste de „joc popular”, era total confiscat „de Partid și de Stat”. Pentru românii simpli, „normali”, era o ancilă, o corvoadă de suportat, un șou și-o formulă culturnică antipatică, deloc de raportare sinceră și de identificare profundă. Membri orchestrelor și ansamblurilor românești dănțăușe plecau prin țară și străinătate doar ca propagandiști ai unei culturi serbede, oficiale, festivaliste, doar ca false embleme ale vreunui antropologic real sau ale vreunei tradiții vii. În realitate, artiștii noștri de scenă doar „își făceau datoria”, cea constând în a se prezenta la un standard estetic formalizat, a se urmări și turna fiecare pe fiecare (pentru a nu-și vorbi șefii de rău, a „nu denigra țara” și mai ales a nu rămâne careva, fugind pe ascuns, prin străinătate). Pe scurt, românii nu au avut ideea și puterea transformării dansului țărănesc în dans de mase și de popularitate, în formă de divertisment prin care românii din orice categorii socioprofesionale și culturale să se exprime și bucure sincer, personal până la pasional, autentic. Printre români, orice iac-așa și iar așa/ hopșașa și halaișa a rămas o „treabă mare și serioasă”, profesională și superprofesionistă, prestată doar de staruri bătrâne și bine unse cu alifii de trotuar politic, ori de „tinere speranțe” în care-și puneau nădejdi mari varii fracții de interes partinic, de „ansambluri” și „formații” de stat printre care cele mai celebrate țineau de oficine cu vipușcă pe sub ițari și centură cu diagonală pe sub iie și fotă, prestând pentru o televiziune națională plicticoasă ca moartea, pentru zile naționale și ocazii de tocat bugetele patriei, pentru turneie de propagandă, bișniță individuală, relaș etilic.

Pe de altă parte, o artă cu adevărat atrăgătoare pentru „popor” (așadar populară cu adevărat), nici nu s-ar fi putut face din folclor și fiindcă n-a existat niciun mare, sincer și convingător lider inspirațional, nicio mișcare veramente de popularitate. Sub Ceaușescu singurul „trăirist” cultural era carismaticul Adrian Păunescu, restul culturnicilor fiind doar activiști scrobiți și retardați, de duzină, perfecți ori să horească și să bea, ori să danseze ramolit și (iar) să sugă, spre bătrânețe făcându-se impresari și manageri, ba chiar și cercetători savanți, ștabi de ministere, profi universitari, șefi de catedre. Fie predicând steril și propagandistic „identitatea (conservatoare) română”, fie pretinzând dogmatizare sportivă, subordonare și deservire cazonă, fie conferind muncii lor preapuțină atracție, pasiune, exaltare personalistă, șarm. În vreme ce maghiarii, desigur stimulați de ideologii lor ultranaționaliști, au reușit exact treaba asta. De la modernul universitar până la măturătorul din Budapesta, de la fermierul din Minnesota la taximetristul din Upstate New York, maghiarul a găsit în muzica și dansul tradițional al satului cu maghiari din Ardeal cea mai interesantă și fericită modalitate de a-și celebra spiritul, ba chiar și nostalgiile ori fantasmele paseiste de eminență și excelență, bașca juisarea de a dănțui și transpira cu virtuozitate.

Cele două poze insertate aici arată, în capete de arc istoric, nivelul la care a rămas folclorul printre români: un folclorism artificios și patriotard, festivist, formal, antipatic; folclorism de consum facil și obez, de comerț și de televiziune de doi bani:

Acum 20 de ani am făcut încercarea lansării unui apel la dialog profesionist, inteligent și civilizat tocmai pe temele care ne separă și înveninează. În urma a celor peste 200 de scrisori (pe-atunci nu exista email, nici roaming, deci mă refer la text dactilo, xeroxat, băgat în plic, adresat, timbrat, pus la poștă, trimis la adrese fizice îndelung căutate), după multe telefoane sau dialoguri locale, nu am obținut decât 7 texte. Unul singur de la un universitar din Ungaria (însă cu studii și activitate în Occident, deci atipic), unul singur de la un prof de liceu maghiar din Harghita, și-atât. Restul de la doi români (inclusiv subsemnatul), doi americani, două muzicante din Australia. Insuficient pentru un întreg volum independent, am publicat pachetul de articole drept secțiune (Transylvania: Music, Ethnicities, Discord) a unui periodic anual. Dar nu a interesat, cu-atât mai puțin impresionat, pe nimeni. În bibliografia internațională cu adevărat circulată și evaluată este bifat de vreo 7-8 lucrări americane, în cea românească ori maghiară: 0. Nevorbite calm, prejudecățile precis mustesc și mustăcesc, ba chiar hălăduie violent. Faptul că apelul și produsul academic de mai sus au avut ecou mic dovedește nu numai indiferența sau lașitatea intelectualilor, ci și preferința conservării mocnite a vechilor prejudecăți. Este evident că în abisalul fiecărui ins chiar persistă dorința perpetuării reciprocilor ignorări, suspiciuni, antipatii, desconsiderări și dihonii, deoarece ura stârnește libidinal și satisface adrenalinic.

Marea și făloasa Universitate Numărul 2 pe țară, cea din Cluj-Napoca, se numește „Babeș-Bolyai” din punct de vedere exclusiv administrativ. Altminteri profesorii facultăților numite „cu limbă de predare” română, respectiv maghiară, n-au nimic în comun. Incooperarea le e exeplară, interacțiunea profesională reală lipsind cu desăvârșire. În privința catedrelor de cultură tradițională, etnografie, etnologie, folclor, studii culturale interetnice, de-i asculți pe profi dechilin e imposibil să nu le vezi standardul și orientarea intelectuală diferite. Etnocentrice amândouă, printre români conservatoare, mimetice, tipice descriptivismului simplist al anilor ‘60-‘80, printre maghiari ceva mai moderne și cu viziune occidentală. Împreună însă, deși unii colegii uneori mai stau de povești (în românește, deoarece românii ardeleni nu-și propun să învețe maghiara), nu scriu și nu publică împreună cam niciodată. Oricum fiecare scrie în materna proprie, necitindu-se reciproc. De le soliciți ori oferi un proiect comun în engleză, promit iar apoi se dau la fund fără mare decență. Desigur, poate că există și excepții. Personal, în 2-3 domenii nu le-am văzut, așa că le postulez doar din respect față de legea probabilității. Nici nu știi ce minune de-o clipă mai poate face ciubucul academic al câte unui grant, a câte unei reuniuni și ospeții finanțate. Așadar temporar, fleacuri de-o conferință sau cărțulie preplătită e posibil să fie. Oricum, c-o floare-două ori c-o păsărică de circumstanță primăvara-i departe, vara revoluției mentalitare, nexam.

Maghiarii de rând, atât din Ungaria cât și de pe alte continente, vin în Transilvania ca-n pelerinaje masive la locuri preasfinte. Nu doar vizitând bisericile, catedralele, conacele, palatele, cimitirele și satele strămoșilor sau afinilor lor, nu doar să hăpăie gulaș, sarmale, langoși și gomboți ca la mămucile de acasă (și să soarbă panmaghiara pălincă), ci abia așteptând să intre și-n hore etnonaționale, sătești, țărănești, secuiești, ciangăiești, oștezănești sau nemeșești, ca să experimenteze o euforie cu adevărat maximală. Pe majoritatea pieselor lor lăutărești, cu mișcări, figuri și secvențe coreice mai mult decât similare ar putea juca și românii sau rromii transilvani. Ultimii chiar o fac, deoarece în Ardeal bilingvismul și jonglarea cu și printre etnii, plus deservirea ambelor etnii dominante/majoritare, au fost istorie și biografie prelungă, aproape constantă. Fapt e însă că dansul/tanțul ardelean e de sute de ani bun comun, așa că în jurul său chiar s-ar fi putut face o punte de cooperare, com-uniune, antantă. Măcar în principiu sau teorie, atâta timp cât în real n-a vrut-o ori n-a putut-o ori n-a încercat-o nimeni. Ori vor fi vrut-o, dar la români… nu prinde. Repet: șovinismul nu e deloc o prostie strict mentală, intelectuală, bazată pe manufacturări discursive discutabile, dezonorante sau false, tendențios-hidoșele. Mai presus de orice, este bazat pe trăirea hedonistică a resentimentului, pe energia viril-hormonală a ceeace place-ne a numi strâmb dreptate, nu ne place a numi ură, deși chiar numai asta e.

_____________________________________

[*]  https://www.contributors.ro/lasitati-romanesti-profituri-maghiare-1/ https://www.contributors.ro/lasitati-romanesti-profituri-maghiare-2/

Lașități românești, profituri maghiare (3)