De data asta, era semnalul lor. Fred și Walter s-au mutat din spațiul principal, construit pentru patru persoane, și s-au strecurat într-o ramificație laterală, un fel de pasaj în care puteau să încapă numai două persoane. Era un spațiu menit să fie o protecție suplimentară: o ascunzătoare în ascunzătoare. Cei doi s-au strecurat înăuntru și au rămas nemișcați unul lângă celălalt. Pentru Walter, a fost aproape ca o ușurare. În sfârșit așteptarea luase sfârșit. Începeau bătălia. Fiecare își legase o fâșie de flanelă peste gură, așa încât să nu se trădeze – pe sine și pe celălalt – tușind. Doar limbile luminoase ale ceasului se mai mișcau.
Nu puteau să vadă, dar știau ce va urma după sirenă. Și, destul de curând, au putut să și audă: razia era în plină desfășurare. Zgomotul a aproape 2.000 de perechi de cizme militare tropăind pe pământ, superiorii înjurând și, alternativ, lătrând ordine – de fapt țipându‑le, deoarece, date fiind cele întâmplate cu câteva zile mai devreme, o nouă evadare era umilitoare –, câini salivând și scotocind după orice urmă plăpândă și tremurătoare de viață umană, două sute la număr, antrenați și pregătiți special în acest scop. SS‑ul avea să cerceteze fiecare dâmb și fiecare râpă. Va scotoci prin fiecare tufiș, va examina fiecare șanț și va lumina toate tranșeele din întinsa metropolă a morții care era Auschwitzul. Căutarea începuse și nu avea să se oprească timp de trei zile.
Fred și Walter puteau ști precis totul fiindcă naziștii aveau un protocol de securitate de la care nu se abăteau niciodată. Partea exterioară a lagărului, unde prizonierii munceau ca sclavi, era păzită numai în timpul zilei, când deținuții lucrau. Nu trebuia vegheată noaptea, când prizonierii erau duși înapoi în interiorul lagărului împrejmuit cu garduri duble din sârmă electrificate. Exista o singură excepție de la regulă. Dacă un deținut lipsea și se presupunea că ar fi încercat să evadeze, SS‑ul menținea cercul exterior de santinele înarmate, fiecare turn de pază fiind ocupat de un om dotat cu o mitralieră.
Lucrurile aveau să rămână așa vreme de șaptezeci și două de ore, timp în care cei din SS își vor continua căutarea. Apoi, vor trage concluzia că evadatul sau evadații scăpaseră: era treaba Gestapoului să cerceteze apoi regiunea înconjurătoare și să‑i găsească. Cei care păzeau lagărul pe exterior aveau să primească ordin de retragere, lăsând locul nesupravegheat. Ceea ce însemna o breșă în fortificațiile naziste. Nu o breșă propriu‑zisă, ci mai degrabă o portiță de scăpare. Dacă un prizonier reușea cumva să se ascundă în zona exterioară în acele trei zile și trei nopți după ce s‑a dat alarma, în timp ce SS‑ul și câinii se străduiau să-i dea de urmă, atunci, în a patra noapte ar fi putut ieși în lagărul exterior nepăzit. Deci putea evada.
Walter a auzit o voce cunoscută. Bețivul acela criminal, Unterscharführer-ul Buntrock, era prin preajmă, dând ordine unor subalterni ghinioniști: „Căutați în spatele scândurilor ălora”, zicea. „Folosiți-vă căpățânile!”
Fred și Walter se puteau aștepta la orice. Cei din SS erau aproape. Puteau să deslușească acum cizmele care se cățărau pe scândurile de deasupra lor, împrăștiind particule fine de praf în groapa de sub ele. Urmăritorii erau atât de aproape, încât Walter putea să le audă respirația greoaie.
