Walter a privit limbile fosforescente ale ceasului. Timpul se târa lent. Voia să se ridice, să se întindă, dar nu se putea. Avea crampe la brațe și la picioare, dar știa că trebuie să reziste și să îndure totul în tăcere. Era prea riscant să vorbească. La un moment dat, Walter a simțit cum Fred, care era cu șase ani mai în vârstă ca el, îi ia mâna și i-o strânge. Walter avea nouăsprezece ani.
Ce-a fost asta? Zgomot de pași – și se apropiau tot mai mult. Avea acesta să fie sfârșitul, tocmai acum, când abia începuseră? Din reflex, fiecare și-a dus mâna spre lama de ras. Totul era clar în această privință: puteau fi prinși, dar nu să se lase interogați. Vor sfârși în groapa aceea; vor transforma ascunzătoarea în mormânt.
Nu că SS-ul i-ar fi lăsat acolo. Le-ar fi târât trupurile neînsuflețite înapoi în lagăr. Le-ar fi legat de niște lopeți înfipte în pământ sau le-ar fi spânzurat, cu un avertisment atârnat de gât, același spectacol care urma după fiecare evadare eșuată. Ar fi făcut trofee din cadavrele lor.
Nervii lui Walter par să se întindă cu fiecare secundă care trece. Groapa în care se aflau era extrem de mică. Apoi pașii, dacă pași au fost, s-au îndepărtat.
Urletul sirenei s-a făcut auzit în acea vineri la șase seara. Era un vuiet care făcea aerul să vibreze și sângele să-ți înghețe în vine – o mie de haite de lupi urlând la unison. Cei doi îl auziseră de mai multe ori, un sunet atât de strident încât chiar și ofițerii SS își băgau degetele în urechi. Zgomotul era îngrozitor, dar deținuții îl întâmpinau cu bucurie: însemna că măcar unul dintre ei fusese dat dispărut la apelul de seară – și că, probabil, evadase de la Auschwitz.
