La ora fixată, într‑un început de ianuarie cu temperaturi sub zero grade, Andrea și cu mine am mers din nou acolo. În afara santinelei de la intrare, nu mai era nici țipenie. Ne‑am îndreptat cu băgare de seamă către camera de așteptare. După câteva minute, a apărut maiorul și ne‑a introdus în biroul comandantului. Apoi s‑a retras. Singura lumină din încăpere venea de la o lampă cu bec puternic, care era îndreptată către cele două scaune din fața biroului. În spatele mesei am putut vedea un bărbat în jur de cincizeci de ani, în costum negru, cu cravată neagră și ochelari negri. Ne‑a invitat să luăm loc și, în mod demonstrativ, s‑a apucat să cerceteze cu atenție un document despre care am presupus că era memoriul meu. Ignorându‑mi total prezența, i‑a spus soției mele să meargă la camera 15 din clădirea adiacentă, de unde își putea ridica pașaportul.
Andrea a mulțumit scurt și, după câteva minute, întrevederea a luat sfârșit. Era prea frumos ca să fie adevărat și așa a și fost. Când am ajuns la camera 15, am fost primiți de o femeie cu aer sever, având în jur de cincizeci de ani, cu părul cărunt strâns într‑un coc la spate. În mod evident, fusese prevenită de sosirea noastră, căci i‑a dat soției mele o foaie de hârtie cu lista documentelor pe care trebuia să le depună pentru a i se elibera pașaportul. „Acestea sunt hârtiile pe care trebuie să le obțineți. Sunt treizeci și cinci, toate adeverințele că nu aveți datorii la nici o instituție de stat, cum ar fi compania de gaze, de electricitate, chirie etc. Pentru fiecare adeverință va trebui să faceți o cerere către instituția respectivă, legalizată la notariat.“ Ni s‑au oprit inimile când ne‑am dat seama ce munte de birocrație aveam de urcat. Aici a intrat în scenă
