Aproape odată cu primii oameni, s-a manifestat și tendința de a dori mai multă cunoaștere, putere, avere. Și dacă fructul era interzis, însă nesupravegheat, cine să-i oprească pe Adam și Eva? Iar urmașii lor, de ce să dea cezarului ce era al cezarului și lui Dumnezeu ce era al lui Dumnezeu când ar fi putut trage spuza pe turta lor? Mai șovăielnic, mai împins de la spate sau încurajat de spiritul de turmă, la umbra pomului, ființa umană și-a pus pe nesimțite masca omului revoltat, straiele lui homo rebellis. Spre lauda sa, omenirea a fost și este preponderent alcătuită din homo conservans; acesta este însă mai scrupulos, mai așezat, mai echivocant decât homo rebellis, astfel că cel din urmă a reușit să incendieze epoci, să arunce în aer instituții și să dărâme statui în mai orice perioadă istorică. Cu alte cuvinte, când homo rebellis a reușit să organizeze cu succes zavere sau revoluții, atunci omenirea a suferit… și a suferit crunt.
O posibilă explicație pentru aceasta o aflăm de la Albert Camus; astfel, homo rebellis este „omul plasat înainte sau după sacru, și dedicat revendicării unei ordini omenești în care toate răspunsurile sunt omenești, adică formulate rațional. Din acel moment, continuă Camus, orice interogație, orice cuvânt, este revoltă, în vreme ce, în lumea sacrului, orice cuvânt este acțiune a harului. S-ar putea arăta astfel că pentru spiritul omenesc nu pot exista decât două universuri posibile, al sacrului (sau, pentru a vorbi în limba creștin, al harului) și al revoltei. Dispariția unuia echivalează cu apariția celuilalt” (Albert Camus, Omul revoltat, Polirom, 2019, pp. 31-32).
După stabilizarea omenirii de extracție occidentală de după al Doilea Război Mondial, lui homo rebellis i-a fost mai greu să conspire și să aspire la mișcări de forță, astfel că a luat-o cătinel spre… piața ideilor. Intuia cumva că ideile au consecințe. În orice caz, homo rebellis a apucat-o pe această cale indiferent de sursele rascolnice de la care se adăpa, fără a exclude totuși dorința absconsă a câte vreunui homo rebellis de a impune un pumn de fier ulterior acaparării puterii prin vot sau consens popular.
O reprezentare potrivită pentru homo rebellis ar fi efigia zeului roman Ianus cu ale sale două fețe, care, aparent, privesc în părți opuse. Omul revoltat și-a făcut simțită prezența istorică prin osteneala a doi frați gemeni: reacționarul și progresistul. Scopul ambilor este același, saltul utopic în timp, ad praeteritum pentru reacționar, ad futurum pentru progresist. Ambii visează la o schimbarea de paradigmă civilizațională prin metode ce alternează împroșcatul cu idei univoce și urlatul pe uliță.
La prima vedere, doar progresistul s-ar înscrie în „tradiția” cu origini veterotestamentare, însă societatea contemporană ne demonstrează că și reacționarul se înscrie în aceeași paradigmă. Nu putem trece cu vederea că reacționarii euro-americani de ieri și de astăzi îl apreciază pe Julius Evola, autorul lucrării Revoltă împotriva lumii moderne, iar lista scriitorilor clamați reacționaricește poate continua cu Alain de Benoist, Aleksandr Dughin și alții.
Pentru reacționar, trecutul nu este decât o alăturare selectivă și discontinuă de personaje și evenimente, istoria ar fi scrisă de „puterile forte”, prezentul ar fi dictat de „alții, din afară”, iar viitorul ar fi sugerat în direcția dorită de „globaliști” pentru a ne distrage atenția de la „epoca de aur” apusă.
Să nu ne amăgim crezând că homo rebellis este mai problematic pe filiera progresistă pentru că aceasta se manifestă răscolitor de mai multe secole încoace, cu același aplomb și cu o eficiență învigorată în mod periodic. Agora virtuală este plină de reacționari puși pe dărâmat, care trag cu ochiul la civilizația cnutului și la „obiceiul” defenestrării, iar, mai trist, se pare că homo rebellis este menit să mai rămână în Parlament cel puțin încă un mandat.
