Au trecut trei săptămâni de când Daniel Vighi nu mai e printre noi . Au trecut câteva decenii deja de când cele relatate în fragmentul de mărturie de mai jos s-au petrecut şi de când, cei care au murit în zilele eroice ale Timişoarei din 89, nu mai sunt. Am ales ca remember un fragment mărturie din amplul interviu pe care Aurora Dumitrescu l-a înregistrat în 2004 cu scriitorul Daniel Vighi . E un interviu oral şi transcris, ( fără a interveni prea mult) aflat azi în arhiva de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare Eugen Todoran din Timişoara.. Nu a fost niciodată publicat integral. Ca de altfel cea mai mare parte a interviurilor realizate atunci de Grupul de istorie orală şi antropologie culturală pe care l-am coordonat la Fundaţia A treia Europă. E vorba de 34 de interviuri inedite despre Timişoara, memoria şi identitatea ei, aşa cum apăreau ele în 2004 – 2005, când s-a derulat la Fundaţia de atunci proiectul Memoria oraşelor. O colaborare Timişoara – Dresda – Plovdiv susţinută de Fundaţia Cultural Europeană şi desigur de literaţii, sociologii, istoricii, etnologii, filosofii care au participat la ea.
Din motivele explicate mai sus şi pentru că tocmai încep comemorările Revoluţiei la Timişoara, am ales o mărturie în care palpită emoţiile şi spaimele acelui moment decisiv pentru istoria noastră recentă, cum zice Daniel Vighi. Preţios pentru că e privirea lui, a lui Daniel, pe care o redă reconstituind, cu senzaţia retrăirii la cald, ceea ce se petrecea în zilele de 15, 16 şi 17 decembrie 1989 în oraşul devenit , cum frumos spune, o vedetă tragică.
Daniel Vighi intervievat de Aurora Dumitrescu în 2004 la Timişoara ( fragment transcris din interviul aflat în arhiva de istorie orală a BCUT, colecţii speciale )
D. V. Rezistenţa asta eroică a însemnat o schimbare fundamentală a istoriei naţionale în 1989 şi este ultimul asediu eroic şi dramatic pe care l-a trăit oraşul. Şi sperăm să nu mai aibă de-a face cu aşa ceva. Oricum demnitatea şi mândria de timişorean s-au cimentat atunci într-o manieră extraordinară. Îmi amintesc că, participând direct la toată povestea asta, cu zilele acelea uluitoare… Din 15 de fapt, a început Revoluţia, nu din 16. În 15 după masă au fost primele elemente de solidarizare. Dar am văzut foarte mulţi, în primele rânduri de altfel, în 16, în luptă directă cu miliţienii şi cu trupele de jandarmi. Arată acelaşi tip de realizare a unei solidarităţi în jurul oraşului .
A.D. Plus că era după o perioadă când solidaritatea fusese….
D.V.. Fusese în mare parte dezmembrată şi oprimată şi nu şi-a putut găsi modul de a se exprima. Aia a fost într-adevăr o ridicare şi o cimentare a acestui tip de solidarităţi psiho-umane excepţionale.
A.D. Şi tu ai menţionat decembrie 89 ca fiind o ilustrare pentru termenul de „vedetă tragică”…
D. V. A fost tragic în primul rând. 1989 eu îl văd ca o perioadă, un timp de un tragism excepţional, unic, uluitor. Şi de-aicea şi starea de eroism, pentru că starea de eroism este …. – eu aşa am văzut-o acolo – ca o ieşire din raţional. Or, numai tragismul te poate împinge la ieşirea din barierele raţionalităţii proprii, pentru că eu n-am reuşit să ies din starea de fiinţă raţională, dar foarte mulţi au ieşit din asta. Îmi amintesc, în duminica din 17 decembrie, în Piaţa Libertăţii, am văzut oameni care urcaseră pe tanc. Erau tancuri acolo, două tancuri în piaţă şi-au urcat câţiva şi-au pus nişte pături pe vizoarele alea şi tancurile erau ca nişte animale de-alea orbite-aşa şi s-au dat alea de curent şi-au sărit scântei şi dup-aceea femei în faţa tancului. Ceva incredibil. Şi eu n-am avut curajul ăla. Eram relativ aproape, dar n-am avut curajul acestor oameni care şi-au depăşit teama, au intrat în iraţionalitatea stării de eroi, pentru că trebuie să fii puţin nebun aşa, adică un om care renunţă total la conservarea de sine sau la, cum să zic eu, la fireasca stare de teamă, într-un fel. Omul este o fiinţă temătoare aşa, mai ales în faţa gloanţelor.
A.D. Şi mai ales omul comunist, format în comunism.
D. V. Şi mai ales intelectualul bunăoară. Că şi intelectualii sunt destul de,… nu stau chiar în primele rânduri. Deşi , după aia am auzit tot felul de poveşti din partea lui Radu Tinu, care era şeful securităţii ( pe cultură şi învăţământ – n.n) cum că am fi fost nişte fricoşi noi scriitori ăştia, pe care îi urmărea el pentru că am luat legătura cu Doina Cornea în perioada aia. Da, astea erau lucruri decisive ce-am făcut noi atuncea. Poate la fel de importante ca şi faptul că ăia au urcat pe tanc. Erau şi ele, extrem, extrem de importante şi presupuneau un alt tip, şi ăla de curaj până la urmă, că trebuia spartă blocada de care am vorbit, asediul ăsta trebuia anunţat, trebuia exprimat ce se-ntâmplă în oraş. Era extrem de important pentru că oraşul era într-o blocadă comunicaţională. Legăturile lui cu exteriorul erau tăiate şi cu Popovici, cu Vasile Popovici am dat telefon direct acasă la Doina Cornea. Am avut numărul de telefon.
A. D. Asta în ce dată?
D.V, Asta a fost în data de 17 pe la vremea prânzului aşa. Eu m-am temut în 17 dimineaţa că n-o să se reia tot ce-a fost în 15 -16 şi că oamenii s-au răcorit doar. Şi asta mi se părea prea puţin într-un fel. Asta spera şi partidul, pentru că toată noaptea a încercat să repare toate astea. Numai că spargerea a fost foarte mare. Şi duminică şi la Comitetul Judeţean, s-a reparat totul pe acolo noaptea de 16 pe 17 , pentru că sperau că să fi fost o simplă izbucnire cam ca la Braşov, cu doi ani înainte. Deci o răcorire aşa şi atâta tot. Numai că am urmărit foarte atent coagularea aceea decisivă, din dimineaţa de 17, a solidarităţii ăsteia omeneşti, umane. Pentru că oamenii au aflat ce s-a întâmplat în seara dinainte şi extrem de multă lume a ieşit, era om lângă om pe zona unde au fost locurile cu spargerile astea şi sigur că oamenii au aflat din cartiere, muncitorii, toată lumea pentru că ieşiseră, erau acolo – socoteşte că era duminică, ora nouă, că eu de dimineaţă am ieşit, cu spaima asta că n-o să se mai întâmple nimic.
A. D. O duminică însorită, aşa.
D. V. O duminică însorită, frumoasă, altfel. Şi oamenii au ieşit toţi să vadă şi solidaritatea nu s-a realizat decât foarte târziu, pentru că toţi tăceau, era o lume mută aşa, care se plimba. Şi era în aer o ameninţare, pentru că pe toate străzile laterale pe zona unde fusese Tökes – el a fost arestat deja în noaptea de 16 spre 17 – toate străzile care dădeau în strada tramvaiului de la Küttl şi toate celelalte din jur, erau împânzite de camioane cu soldaţi şi tab-uri. Şi asta stârnea un fel de tensiune. Şi au venit tot mai mulţi oameni, tot mai mulţi oameni şi păşeau aşa pe cioburile alea de sticlă.
Şi-mi aduc aminte, am văzut un autocar cu turişti, cu număr de Bucureşti, care trecea dinspre, venea dinspre Universitate, au făcut colţul aicea-aşa, la Piaţa Maria şi mergeau spre gară şi se uitau la toate vitrinele devastate. Nu am văzut în viaţa mea şi nu cred c-o să mai văd vreodată nişte oameni mai uluiţi decât oamenii ăia Toată spargerea aia care vorbea, era expresivă, spunea ceva. Nimeni nu ştia ce draci se întâmpla, dar dezordinea aia vorbea în locul oamenilor, că nimeni nu-ndrăznea să zică nimic.
Şi-atunci, înspre ora unsprezece, s-au adunat atât de mulţi, tot aşa într-o tăcere, aici, în faţa podului spre Catedrală de la Maria. Dar în partea frizeriei, unde fusese în noaptea aia lupta cu tancheta şi unde erau pompieri, că tancheta aia a fost total devalizată de demonstranţi şi furtunul ăla era aruncat în Bega. Şi toată lumea se uita la furtunul ăla. Şi ăla vorbea din apă. Erau lucruri care vorbeau aşa, ţipau, strigau revolta, povesteau ceva fără cuvinte despre o seară teribilă. Şi,… la un moment dat, atât de multă lume s-a adunat acolo că nu mai mergeau sau nici nu mai simţeau nevoia să mai, cum să spun eu, să mai păstreze normalitatea unei plimbări. Nu s-au mai plimbat. S-au oprit. Şi-a rămas doar strada goală o vreme, după care şi de pe-o parte şi de pe alta a trotuarului, în faţa podului, lumea a ocupat strada. Şi toată lumea tăcea. Nimeni n-avea curaj să strige sau să zică ceva. Şi-atunci a apărut chestia aia extrem de ciudată pe care nu ştiu cine-o fi gândit-o… .Şi-n faţă c-o fanfară. O fanfară militară care se apropia dinspre piaţa Küttl , veneau cântând. Se-auzea cântarea.
A. D. Ce cântau? Mai ţii minte?
D. V. Cântau cântări din astea militare cu Republică măreaţă vatră şi din astea şi în spatele lor erau plutoane de soldaţi care încărcau şi descărcau AKM-urile aşa, se-auzea zgomotul ăla aşa, în aer aşa le ţineau.
A.D. AKM-urile erau…?
D.V. Pistoalele mitralieră cu baionete puse. Apariţia a fost atât de ciudată, au trecut într-o tăcere de o mare de oameni şi pe trotuarul din partea de la Küttl până în zona înspre podul de la Maria şi pe partea cealaltă erau oameni care se uitau în tăcere şi ăştia treceau şi cântau şi cu soldaţii cu pistoalele mitraliere.
A. D. Cântau şi vocal sau numai…?
D. V.. Nu. Numai fanfara aia cânta. Şi eu m-am nimerit şi-am stat exact unde e trecerea tramvaiului şi şoseaua înaintea podului. Ei,… şi am văzut treptat cum lumea, se-apropiau de frizerie, se-apropiau de intersecţie şi se-apropiau de zona unde erau oamenii blocaţi aşa. Nu era foarte gros blocajul ăla. Erau aşa, în jur de, să fi fost 60-70 de oameni aşa şi am simţit cum lumea începe să se tragă uşor pe trotuare. Şi ar fi scăpat să se ducă spre Catedrala şi probabil că s-ar fi terminat totul dacă,…- şi aici este un gest uluitor – … dacă n-ar fi ieşit două femei în faţă, în faţa acestor militari strigându-le: „ Ce vreţi? Să murim de foame?” Şi din momentul ăla a început lumea să strige „ Jos Ceauşescu!”. Momentul când au strigat „jos Ceauşescu” i-au luat la asalt, şi de-o parte şi de alta, pe ăştia cu fanfara şi soldaţii. Nu le-au făcut nimic, dar i-au înconjurat strigând „jos Ceauşescu !”…. Psihologic s-a dărâmat atunci totul. Ăştia au trecut înconjuraţi de o mulţime enormă de oameni, care era deja înfierbântată şi s-a spart tăcerea aia care dura de două ore, apăsătoare, aşa. Şi strigătele alea, că-atunci în data de 16, pentru că în 15 nimeni n-a strigat, dar strigătele cu „jos Ceauşescu”, astea erau nişte strigăte care erau de tip comunitar. Ele, de fapt realizau un tip de comuniune uluitoare. Că fără strigătul ăla nu s-ar fi putut realiza comuniunea. Strigătul ăla a fost teribil şi de fapt ăla a fost începutul celei de a doua revolte, a doua pornire a răscoalei în după-masa de 17. Vezi, aicea toate speculaţiile astea cu agenturi străine,…. Femeile astea erau femei simple care….
A.D. Cum ţi le aminteşti?
D.V. Am imaginea lor,… perfect. Erau muncitoare, femei în jur de… Gestul era acelaşi – dup-aia am refăcut imaginea şi mi-am adus aminte cum a început Revoluţia franceză – tot aşa cu femei ieşind cu farfurii de tablă şi bătând cu lingurile în ele. Păi, în ideea asta de foame a poporului. Înfometarea asta. Şi ele au stârnit de fapt totul, nici o agentură de niciun fel. N-au fost de la KGB sau de la CIA să vină şi să strige „ne-e foame !”. Ălora nu le era foame. Adică toată speculaţia asta – poate c-or fi fost să vadă aşa, să vadă ce se întâmplă. numai că aici toate mecanismele psihologice fine, toate declicurile astea care schimbă istoria s-au făcut de oameni simpli, că am văzut acolo exact ce s-a întâmplat. Erau femei clar românce după felul în care-au vorbit, de pregătire medie şi poate submedie. Oameni sărmani………şi ei au proiectat Timişoara în istorie de fapt. (…)
