Smaranda Vultur. Neuitare și adevăr – Ioana Bărbat

17 decembrie 1989 la Timişoara în versiunea sa cea mai întunecată, pe care comemorările noastre, oricăt de pioase, o estompează an de an mai mult. Luminile tărgului de Crăciun strălucesc mai tare decât orice lumânare, de cât oricâte lumânări am aprinde. Nu vreau să stric confortul celor care se gândesc azi la sărbători şi se pregătesc pentru ele şi înnoirile pe care ele le aduc. E normal să fie aşa. Propun doar o breşă, un scurt interval amar, o privire spre Crăciunul însângerat din 1989, pe care mulţi nu l-au mai apucat. Ca o eliberare de trecut, cu recunoştinţă pentru cei care ne-au eliberat de tăcere şi frică, cu infinită durere pentru cei deveniţi victimele ispăşitoare ale unei dictaturi nemiloase şi lipsite de orice credinţă. Neputincioşi în faţa unui stat care şi-a trădat atunci cetăţenii în mod laş şi care are mari probleme în a-şi recunoaşte vinovăţia. Despre adevăr nu poate fi încă vorba

Ioana Bărbat era un copil la limita adolescenţei în 17 decembrie 1989. Şi –a pierdut mama, pe Lepa Bărbat, în acea zi şi tatăl ei, Vasile Bărbat, a fost rănit grav. Nu ştiu dacă Lepa Bărbat a fost prima victimă a revoluţiei la Timişoara, dar în mod sigur una dintre primelel Abia anul acesta numele ei a devenit un nume de stradă . Întâmplarea a făcut să fiu în comisia care a votat acest lucru la propunerea comunitâţii sârbe din oraş. Cunoşteam mărturia fetei sale Ioana încă din 1997 şi nu am avut nici o ezitare. Din păcate doar moartea face să fie lucrurile aşa de limpezi la un moment dat.

Mă numesc Ioana Bărbat M-am născut în data de 15 iunie 1977 la Timişoara, sunt de naţionalitate româncă, acuma termin liceul.

În 17 decembrie 1989, am venit de la Dumbrăviţa, era 17.30-18 seara. Am ajuns în Piaţa Unirii, de acolo trebuia să o luăm pe sora mea de la lucru. Nu mai era nimeni acolo. Am auzit focuri de armă. Mama tot “Hai să vedem ce se întâmplă”. Veneau mulţi oameni dinspre Piaţa Libertăţii spre Unirii şi toţi ziceau că e revoluţie. Am luat-o pe Alecsandri înspre Piaţa Libertăţii. Am ajuns în Libertăţii, chioşcul de bilete ardea pe linia de tramvai. Piaţa era goală, nu era nimeni, numai un cordon de militari şi o maşină tot de militari. Strada Alecsandri de la garnizoană încolo, înspre centru era plină şi Alba Iulia la fel. În Piaţă efectiv nu era nimeni. Am ajuns în faţa garnizoanei şi au început să tragă. Am luat-o la fugă spre intrarea în garnizoană, mama a căzut în faţa intrării, tata după colţ şi eu m-am ghemuit. S-a liniştit totul şi după câteva secunde am început să o strig pe mama. Nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Mama nu făcea nici o mişcare, parcă era moartă. Nu-mi venea să cred că era moartă. L-am luat pe tata şi i-am spus “Hai să plecăm repede de-aicea că cine ştie ce se întâmplă”. Parcă aruncaseră cu ceva gaze lacrimogene. El mi-a spus “Nu pot să mă ridic, că sunt rănit”. Un bărbat îmbrăcat într-un parpalac de piele şi cu diplomat, a chemat câţiva militari şi ne-au băgat lângă Restaurantul Militar. Am stat acolo vreo jumate de oră, pe mama au pus-o pe scări, pe tata pe ciment pe jos şi eu lângă ei. Am început să strig să-i ajute. A venit un colonel de armată sau nu ştiu ce era şi-a început să zbiere la mine că să nu mai ţip, că mă bate, că asta merităm.

Până la urmă a venit un doctor de la Spitalul Militar cu ceva asistenţi, i-au luat pe amândoi şi i-au dus la Spitalul Militar. Pe mama au dus-o la morgă şi pe tata în sala de operaţii. (Tu n-ai fost rănită?) Nu, mie mi-au găurit haina în vreo trei locuri, un glonte m-a ars la mână şi unul mi-a trecut pe lângă ureche. Am stat în spital vreo jumate de oră, după care mi s-a spus că trebuie să merg cu tata la Judeţean. Ne-au băgat într-o salvare. Am ajuns la Judeţean, acolo era linişte. Era ora 18. Au luat toate datele, pe el l-au dus în sala de operaţii şi pe mine m-au lăsat în sala de aşteptare. După vreo 20 de minute au adus-o pe mama cu o Dacia combi şi au dus-o direct la morgă. După aia a început să vină puhoi, plin de salvări şi maşini personale. Erau toţi răniţi, nu mai aveau tărgi pe ce să-i ducă, era plin de bălţi de sânge pe acolo. Mie mi-au adus hainele şi bijuteriile, tot ce avea mama şi tata şi mi-au zis să stau liniştită, că n-am ce să fac. Au adus zeci poate chiar sute de răniţi în spital. Ţin minte că stăteau pe coridor, în sala de aşteptare, n-avea unde să-i ducă. La un moment dat, toată lumea zicea “Se trage în faţă la Judeţean”. Era vreo două noaptea, cam aşa ceva. Pe mine m-au băgat în cabinetul de stomatologie şi mi-au dat un distoonocalm să pot să dorm. Am adormit după jumătate de oră. (Cine trăgea?) Nu ştiu exact, am impresia că armata. Pe la patru o început să plouă. Nu s-a mai auzit nimic, s-a liniştit totul. Dimineaţă pe la 7 ştiu că a venit unchiul meu după mine să mă ducă acasă. Am ieşit din spital şi m-am dus acasă cu tramvaiul. Eram plină de sânge pe haine. Am ajuns acasă pe la vreo opt. Verişorul meu a reuşit să intre în spital, era student la medicină. Aveam o prietenă foarte bună care lucra la Judeţean şi-am rugat-o să intre în morgă să vadă unde e pusă mama. Mi-a zis că n-a putut să intre, pentru că erau atâţia morţi de trebuia să calci pe ei.

Verişorul meu o fost în noaptea de 18 spre 19 în Judeţean, s-a luat curentul în noaptea aia şi-a reuşit să vadă cum îi scotea pe morţi în saci negri şi-i băga într-un trailer. A numărat până la 43, 44 după aia n-o mai putut, o pierdut numărătoarea. Au fost mai mulţi decât se spune. A doua zi, în 19 dimineaţa, morga era goală. În aceeaşi zi, pe mine m-au mutat la şeful lu tata, pe mine tot timpul mă mutau, nu stăteam niciodată în acelaşi loc mai mult de 3-4 zile. După aia s-au liniştit toate, pe parcurs.

(Care era starea de spirit de la spital?) Toată lumea fugea dintr-o parte în alta, nu ştiau ce să facă, era pentru prima dată când primeau împuşcaţi, erau disperaţi. Tatăl meu a fost operat în 17 noaptea şi-a rămas desfăcut, deci nu l-au cusut. N-avea voie să mănânce şi să bea apă, nu se putea mişca şi-a stat aşa până în 2 ianuarie, când l-au operat din nou. După ce l-au operat a doua oară a fost foarte rău. Trebuia să plece la Viena, dar cu trenul n-ar fi rezistat. Şeful lui s-a dus la aeroport să găsească un elicopter. Tocmai venise un avion american cu ajutoare, şeful lui s-a pus în genunchi la o româncă şi i-a zis “Luaţi-l că aici moare”. Au anunţat din avion să-l pregătească ca să-l ducă dincolo. L-au dus la aeroport învelit într-un cearşaf şi au plecat în Belgia.

(Îţi aminteşti ceva de zilele anterioare datei de 17 decembrie?) În 16 am impresia că am luat vacanţă. Înainte cu câteva zile când veneam de la şcoală tot vedeam lume adunată în Maria, acolo la Tökes. Eram mică, aveam 12-13 ani. Era foarte multă lume adunată acolo. Atât îmi aduc aminte.

(Pe mama ta aţi mai găsit-o?) Nu, pe ea n-am mai găsit-o. (Ai fost la proces?) Da, am fost la proces, ştim cine a tras, l-au găsit vinovat şi i-au dat 18 ani de puşcărie. După vreo două luni am primit citaţie la proces, la recurs, cu două zile întârziere. Recursul era deja făcut A doua oară l-au găsit nevinovat, din lipsă de probe. Acum e în libertate. Pentru mine totul a fost un şoc foarte mare, mă enervez foarte repede, dacă aş mai auzi împuşcături cred că aş înnebuni.

(Crezi că se va afla adevărul?) Adevărul se va afla numai dacă vor vorbi cei vinovaţi. Altfel, nu cred. (Participi la comemorări?) Da, tot timpul, în fiecare an. În fiecare an merg acolo pentru că e ca un parastas, când îţi moare cineva, ca o pomană. Numai că acolo nu este o singură persoană, sunt mult mai mulţi. Eu nu mă duc pentru că merg alţii, merg pentru că aşa se face pentru fiecare şi n-ai voie să-i uiţi. Pentru că sunt mame, taţi, surori, fraţi.

(Crezi că a fost o revoluţie?) Nu ştiu ce să zic, lumea a ieşit în stradă şi alţii au început să tragă. Asta se putea rezolva şi altfel.