Cel care este azi cunoscut ca părintele paroh Constatin Jinga era în decembrie 1989 student la Litere la universitatea în care azi e profesor la Teologie (UVT). A fost rănit grav în ziua de 17 decembrie 1989. Am fost o vreme colegi. De fiecare 17 decembrie il sun să i urez sănătate şi să-i spun La mulţi ani ! Ca şi cum este ziua lui de naştere. Şi într- un fel şi este a doua zi lui de naştere. A ştiut oricum ce să facă din această a doua sa viaţă. O carieră ştiinţifică şi didactică de mare calitate, o famile reuşită, o slujire cu cinste. demnitate şi smerenie a comunitâţii, ca preot.
Un gând pios de aducere aminte pentru cei care au murit împuşcaţi în ziua de 17 decembrie la Timişoara din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, pentru cei răniţi şi nevindecaţi trupeşte şi sufleteşte. Pentru cei care i+au pierdut pe cei dragi.
Reproduc mai jos un fragment din interviul lui cu Adrian Onica din 1997 , interviu aflat azi în arhiva de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare Eugen Todoran din Timişoara şi în cea de la Fundaţia Academia Civică.
(…) Eram student în anul I, semestrul I. Joi pe 14 decembrie am avut şcoalã de dupã-amiazã. Unul din colegi ne-a spus cã în Maria, e ceva şi că e vorba de-un pastor ungur, dar nu ştia exact ce se întâmplã. Sâmbãtã 16 decembrie, am primit un telefon de la un prieten foarte bun care-mi spunea surescitat cã “Gata se terminã !”. A început sã-mi spunã cã strigã ãştia pe stradã “Jos Ceauşescu !”, “Jos Comunismul !”, sigur o sã cadã. Am ajuns la concluzia cã sã mergem şi noi .
Pânã la urmã n-am putut sã plec de-acasã, m-au oprit pãrinţii. Nici el n-a reuşit sã plece de acasã. A doua zi dimineaţã eram de serviciu la cantinã, pe vremea aia studenţii fãceau de serviciu la cantinã. Trebuia sã fiu acolo pe la 7 dimineaţa. Am mers pe jos pânã la cantinã, prin centru şi prin Maria. Eram curios ce se întâmplase. În centru totul era intact, nu era nici o vitrinã spartã, dar era foarte multã lume. În Maria geamurile de la regionala CFR erau toate sparte, vitrinele erau sparte, era acolo armatã, poliţie.
Am luat-o pe linia de tramvai 6 spre Bãlcescu şi acolo am observat cã erau taburi, aotubuse cu soldaţi şi scutieri. Era foarte multã lume. Am ajuns la cantinã şi am pregãtit masa pentru studenţi. Acolo nu s-a întâmplat nimic deosebit. În jurul orei 13 au venit iar studenţii la masã şi atunci am început sã facem planuri. Unii dintre studenţi reuşiserã sã iasã prin oraş, ne povestiserã ce se întâmplã, cum oraşul e plin de armatã. Ne-au povestit de o defilare cu surle şi fanafară care a avut loc prin oraş. Ei şi-au dat seama cã mulţimea nu e condusã de nimeni, cã totul e spontan şi am hotãrât cã trebuie ocupatã staţia de radio şi cã trebuie sã mergem la tipografie sã tipãrim manifeste. Sã anunţãm prin radio sã se ştie în toatã ţara ce se întâmplã. Pe la ora trei am plecat. Aveam o prietenã foarte bunã, care avea un copil şi era internatã cu el la Spitalul de copii şi îi promisesem cã o sã trec duminicã dupã amiazã pe acolo. Am trecut pe acolo, oraşul era în stare de asediu, am stat ce-am stat şi la un moment dat, am spus cã n-ar fi rãu sã mergem sã vedem ce se întâmplã prin oraş. Am mers, Piaţa Operei era invadatã de mulţime, n-am vãzut la ora aia armatã în centru. În schimb am vãzut armatã pe drumul dintre cantinã şi Spitalul de copii. Mi-am dat seama cã erau militari în termen. Tocmai terminasem atunci armata, în iunie. Câteva ore am stat în Piaţa Operei. Am mers în faţa Primãriei. Au venit scutierii, batând în scuturi. Nimeni n-a vrut sã se batã cu scutierii, toatã lumea a început sã strige “Fãrã violenţã !”. Totul era spontan, decurgea haotic.
Am mers cu o coloanã de manifestanţi, am trecut podul de la Electrotehnicã. Coloana s-a îndreptat spre Prefecturã. La un moment dat cineva a spus cã acolo se trage şi cã se va trage în coloanã. Atunci m-am întors cu prietena mea şi ne-am gândit sã trecem pe la spital sã vedem ce face copilul. Ne-am întors prin spatele Catedralei, pe podul de la Maria. Atunci am auzit pentru prima datã oameni care spuneau cã s-a tras şi cã sunt morţi şi rãniţi. În drum, la un moment dat, am auzit focuri de armã şi am vãzut trasoare pe cer. Era deja întuneric. Dar nici o clipã n-am crezut cã vor trage în oameni. Ne-am continuat drumul şi n-am mai trecut prin Piaţa Operei. Am ajuns la intersecţia dintre strada Piatra Craiului cu bulevardul Republicii. Bulevardul Republicii era blocat de un pluton de militari. Ei blocau drumul înspre centru. M-am oprit sã vãd dacã într-adevãr sunt militari. Şi am trecut destul de aproape de ei şi am vãzut cã erau militari foarte, foarte tineri. La un moment dat, cineva care era pe partea cealaltã, s-a dus foarte aproape de militari şi a început să vorbeascã cu ei. Le spunea lucruri de genul “Mã voi chiar o sã trageţi în noi?” Nu ţipa, nu era violent. La un moment dat, a apãrut un ofiţer, am vãzut cã se dau înapoi patru paşi, au luat poziţie de tragere şi au tras. Atunci m-am gândit cã sigur au tras cu gloanţe oarbe, dar am vãzut cã, în clipa aia, lângã mine a cãzut cineva şi am vãzut cã era plin de sânge. În secunda urmãtoare am sãrit peste femeia cu care eram şi-am trântit-o la pãmânt. Am luat un “culcat”. Când am fost jos am avut impresia cã a cãzut cineva peste mine şi cã nu se mai ridicã, aşa o senzaţie de apãsare. Dupã ce au încetat ei sã tragã am încercat sã dau greutatea aia la o parte. Mi-am dat seama cã nu pot, rãmãsesem paralizat în poziţia asta şi am avut o senzaţie de arsurã la umãrul drept. M-am gândit cã probabil oi fi fost rãnit. M-am gândit cã mãcar dacã o fi intrat glonţul, o fi şi ieşit. Am simţit apoi o arsurã foarte violentã în spate. M-am gândit atunci cã or fi douã gloanţe. Am fost convins cã o sã mor. Am leşinat. Din fericire ea nu pãţise nimic. Nu ştiu de unde a gãsit 3-4 oameni care m-au cãrat pânã la Spitalul de copii. Am ajuns acolo, cei de acolo au zis ca nu pot sã-mi facã nimic şi cã o sã vinã imedit o salvare şi-o sã mã ducã la Spitalul Judeţean. A venit o salvare, n-am reuşit sa mã urc în salvarea aia, a doua salvare care a venit m-a dus la ( Spitalul) Judeţean. Eram mai mulţi, vreo 4, rãniţi în salvare şi prietena care era cu mine, chiar pe locul din faţã. Am ajuns la Judeţean, acolo ţin minte cã am fost luat, pus pe o targã cu roţi şi dus undeva. Mi-amintesc cã pereţii erau plini de sânge. Am vãzut cã vine un medic, se uitã la mine şi cum nu mişcam şi abia deschideam ochii, l-am auzit spunând “Pãi ãsta-i mort, ce cautã aicea?” Atunci am deschis ochii şi am încercat sã scot nişte sunete. A zis “A uite cã nu-i mort. Nu-i de noi, trebuie sã-l ducem la chirurgie cardiacã”. Aicea intervine o chestie ciudatã. Au venit doi oameni, m-au luat cu targa aia cu roţi, m-au pus în lift şi am început sã urcãm cu liftul. Am urcat pânã la un etaj, nu mai ştiu care, şi-acolo am ieşit din lift şi am început sã mergem pe coridor. Doamna care era cu mine a luat un halat pe ea şi a inceput sã fugã pe scãri sã vadã unde ajung eu. A reuşit sã iasã pe etaj exact în momentul în care eu ieşeam din lift. Acolo era foarte linişte, nu era niciun semn c-ar fi o salã de operaţie prin apropiere, era foarte întuneric. Ãştia care mã duceau nu ziceau nimic. La un moment dat apare cineva pe culoar. Ea a strigat “ Aici e clinica toraco-cardiacã?” Ãla care ieşise pe coridor a zis “Nu, nu-i aicea, cum sã fie, aia nu-i în spitalul asta”. Ãştia doi care mã duceau au întrebat “ Da unde-i? Nu-i aicea, e la spital la Victor Babeş”. Atunci ea a strigat “ Haideţi înapoi jos. Sã mergem la spital la Victor Babeş”. Mi-amintesc cã eram jos. Oricum ãsta e un moment care mi se pare ambiguu, pentru cã cei doi angajaţi ai spitalului nu ştiau cã în spital nu este clinicã toraco-cardiacã. Ei practic ştiau bine unde se duc cu mine. Am ajuns în aceeaşi salã în care am fost şi înainte. La un moment dat, apare un medic, nu ştiu exact cine a fost, dar îi cunoştea pe pãrinţii mei. Aflase numele meu de la prietena care era cu mine. A venit o salvare, în salvarea aia am fost doar eu. Aşa am ajuns la spitalul Victor Babeş unde era exact aceeaşi situaţie. Au venit doi şi m-au dus de mâini şi de picioare pânã nu ştiu la care etaj. Acolo situaţia era însă fundamental diferitã faţã de ce fusese la Spitalul Judeţean. Acolo mi-au dat primele îngrijiri, imediat. La Spitalul Judeţean nu mi s-a acordat nici cea mai micã îngrijire.
M-au dus la reanimare şi acolo au început sã-mi dea sânge, pierdusem foarte mult sânge. Am fost pus sub tratament, întins în pat, m-am relaxat şi am adormit instantaneu. Mã trezeam din când în când, auzeam rafale de mitralierã la modul cel mai sãlbatic cu putinţã. Aveam senzaţia cã e rãzboi în oraş. La un moment dat a fost ploaia cu tunete şi cu trãznete, eu am crezut cã bombardeazã oraşul şi mã gândeam ca mãcar spitalele de nu le-ar bombarda. Eu am fost împuşcat în jurul orei 17. Prietena respectivã rãmãsese cu mine, n-a mai avut cum sã plece de acolo. Ea a dat toate datele despre mine. Eu eram foarte rãu, situaţia era foarte gravă, şi-au dat seama cã am hemoragie internã. Aveam tensiunea foarte scãzutã şi ei îmi dãdeau sânge ca sã-mi creascã tensiunea sã mã poatã opera, sã vadã realmente ce am. Tensiunea îmi era la fel de scãzută şi îmi era extraordinar de rãu. Au intervenit sã scoatã sângele de acolo de unde se colecteazã şi m-au dus aşa la radiografie. De fapt au venit cu un aparat acolo pentru cã nu mã puteam duce, nu eram transportabil. M-au operat aşa şi dupã aceea am început sã-mi revin. Din momentul ãsta şi pânã în 15 ianuarie am stat tot în spital. Primele douã sãptãmâni am stat tot la reanimare. Am fost conştient imediat dupã operaţie. În reanimare erau şase paturi, toţi eram rãniţi şi îmi amintesc cã în noaptea de 17 spre 18 a murit unul acolo. Fusese împuşcat în ficat. Echipa medicalã a fost demnã de toatã admiraţia.
Mi-amintesc cã înainte de operaţie eram foarte rãu, aveam dureri groaznice şi unul dintre medici a zis “Dacã nu-l operãm moare sigur, hai sã-l operãm cã poate aşa mai are o şansã”. Ţin minte cã m-au dus în sala de operaţie, vreo patru ore s-au chinuit cu mine. În seara de 18 am fost operat. În 19, dupã amiazã, au venit acolo doi civili care au cerut situaţia bolnavilor din spital şi erau interesaţi de rãniţi. Medicii au refuzat sã le dea orice fel de situaţie, i-au dat afarã din spital, pur şi simplu. Unul dintre medici spunea cã “Mai bine mã împuşcã decât sã colaborez cu ei”. Era foarte hotãrât sã nu colaboreze sub nici o formã. Lângã mine, în salon, era un om care era din Bihor. El fusese rãnit în noaptea de 24 spre 25 decembrie. În alt pat era un bãiat de 21, 22 de ani, rãnit, nu putea sã vorbeascã, era foarte grav. La el glonţul intrase prin ochi, a trecut prin gât şi s-a oprit într-un os. Avea dureri groaznice, nici n-au putut sã-l opereze pentru cã glontul se mişca prin organism şi trebuia sã aştepte sã se stabilizeze. Dupã operaţie multã vreme n-a putut sã vorbeascã. Şi acuma când vorbeşte e foarte rãguşit. Şi-a pierdut ochiul, are unul din sticlã. Eram tineri cei care eram în salon. Eu aveam 20 de ani atunci. Atmosfera era foarte veselã, râdeam, glumeam. Tot spitalul era plin de rãniţi. Unii dintre rãniţi, împreună cu militari şi gãrzi patriotice au organizat apãrarea spitalului de terorişti. Începând din 17 decembrie şi pânã în 20 decembrie nu ştiu dacã medicii au avut cinci minute sã punã capul jos. Nu ştiu cum au putut sã reziste.
În februarie a fost constituitã Asociaţia 17 decembrie, de nişte rãniţi cu care am fost în spital. Spitalul Victor Babeş este lângã UMT. În ziua când au ieşit muncitorii, eu n-am fost în stare sã mã duc pânã la geam, dar cei care au fost la geam au spus cã n-au mai vãzut niciodatã aşa ceva. Scandau lozinci, era aşa de se cutremurau pereţii. Una din lozinci era “Pãcat, pãcat de morţii din Banatt !” şi “Noi de-aicea nu plecãm, nu plecăm acasã, pentru cã morţii nu ne lasã”, cam aşa ceva. Eu am vãzut cã au tras militari.Înainte de 20, prin 18, oameni din blocurile aflate în jurul spitalului, au venit la spital şi au vrut sã aducã ceva pentru rãniţi. Prin 21 a fost la spital o echipã de televiziune italianã. În 22, practic, Timişoara a fost primul oraş liber. Au venit ulterior ziarişti strãini, câte o echipã de televiziune austriacã şi francezã. În februarie am fost citat la Procuraturã, am fost acolo şi am dat o primã declaraţie, am primit o altã citaţie prin martie, am mai dat o declaraţie, apoi a fost procesul prin mai. Am fost citat ca martor, m-am dus, dãdusem trei declaraţii la Procuraturã, pânã atunci. Acolo procurorul mi-a spus cã n-am dat nici o declaraţie. La proces, în boxa acuzaţilor erau oameni care probabil au dat comanda ( să se tragă). Aveau grade foarte înalte.
(….)
( A. O. : Ce pãrere ai de legea 42?) Din momentul când a fost promulgatã am avut senzaţia cã a fost promulgatã mai degrabã ca o lege care nu vizeazã aflarea adevãrului. Era normal sã fie o lege care sã te protejeze din punct de vedere economic. Ar fi fost binevenitã, pentru cã unii rãniţi s-au trezit la 30 de ani cu familie, cu copii, în imposibilitatea de a mai lucra, sau cel puţin de a nu mai lucra aşa ca înainte. Nu s-a fãcut nimic în sensul aflãrii adevãrului despre revoluţie. Multã lume priveşte legea ca pe una care acordã privilegii şi nu sprijin. E revoltãtor ce s-a putut întãmpla. Din pricina unor oameni care profitã, pe nedrept, de legea asta, oamenii care ar avea nevoie de sprijin nu se pot bucura de acest sprijin. Oamenii ãştia ar trebui respectaţi. Sunt mulţi oameni în Timişoara, la care dacã le aminteşti cã eşti revoluţionar dau din mânã şi spun “Da, las’ cã ştiu eu cum e cu revoluţia asta, cã toţi profitã”. Titlurile sunt foarte pompoase. Am fost foarte dezamãgit pentru tot ce s-a întâmplat dupã. Pentru mine personal, ceea ce s-a întâmplat atuncea a contat foarte mult, chiar îi şochez pe unii care când aflã cã am fost rãnit şi încă foarte rãu, le spun cã pentru mine a fost extraordinar. Acum înţeleg, prin prisma amintirilor pe care le am de atunci, ceea ce s-a întâmplat, ca ceva foarte întunecat, ca tot ce poate fi mai inuman pe faţa pãmântului.
Acum dacã mã gândesc la ce-a fost înainte de ’89, nu cred cã aş mai putea sã suport, aş prefera sã mor decât sã mã întorc la acea perioadã. (…..)
