Autor cunoscut, validat prin numeroase distincții pentru cărțile sale de poezie, proză și critică literară, Andrea H. Hedeș a lansat, de curând, un nou volum de eseuri :„Cei care danseazăˮ (Editura NEUMA, 2022). Pe prima copertă ne întâmpină, sugestiv, doi cocori, simbol asiatic al temerității și al revenirii eterne ; cu cât ne afundăm în lectură, cu atât ni se accentuează impresia unui filon subteran oriental. Proiectat asupra contextului social și cultural, demersul meditativ pare a descrie, în același timp, geometria discretă a rosei centifolia asumate pe blazonul editorial NEUMA, și transportă spre semnul caligrafic al bucuriei „cititului și scrisuluiˮ (Nicolae Manolescu). Regăsim, pe itinerariul eseistic, onestitatea cronicărească a verdictului, produs al unei diagnoze metodice, serioase, dar și ispita parafrazei și plăcerea trimiterilor culturaliste de respirație largă. Scriitoarea ardeleancă surprinde, în gâlceava contemporaneității, zgomotul crevaselor dintre marile plăci societale, deplasarea inexorabilă a lumii către alt model de om, cu un mindset cultural diferit. Schimbarea, citită în rama ciclicității, pare să fi ajuns constanta prezentului nostru, hibridizat electronic, în care suntem nevoiți să ne re-poziționăm. Ca bun cunoscător al pieței de carte, Andrea H. Hedeș trage un semnal de alarmă descriind bătăliile pentru supraviețuire ale scriitorului într-un mediu ce se volatilizează rapid, sub presiunile noilor generații și ale virtualizării accelerate (biblioteci digitale free, etc.). Spre deosebire de autorul fabricat sau clonat prin inginerii de marketing, scriitorul român de vocație înoată tot mai greu prin „diluviului copleșitorˮ al literaturii de consum și se conectează anevoie la un public „neformat, needucat, necultivat, rod al perioadei comuniste și postdecembristeˮ („O privire seninăˮ), ori sechestrat în năvodul glossy al senzaționalismului media și al „mentalității de tip fast-foodˮ ( „Unde ne sunt cititoriiˮ).
Așa este, nu avem, din păcate, ziduri prea înalte de apărare culturală. Din contră. Sistemul educativ funcționează cu mari deficiențe. Tehnologia și ideea „facilului și imediatuluiˮ lucrează nestingherite asupra profilului celor foarte tineri. În contextul problemelor difuzării și a lipsei susținerii sociale, tarele vieții scriitoricești corodează unitatea acestei comunități.
Cartea pune degetul pe rană, dar oferă și soluții. Modelului apusean, al corectitudinii politice, doamna Hedeș i-l preferă pe cel oriental, bazat pe respectarea școlii și a valorilor tari. Avem nevoie de un proiect de țară, de o selecție a dascălilor și fortificarea instituțiilor-etalon, de înmulțirea și sporirea calității revistelor în care tradiția ar putea colabora cu noutatea, fără păguboase rupturi cu trecutul. Am putea să dedicăm mai mult timp „slujirii apropelui, a binelui, a frumosuluiˮ („Saga. Cântec despre viață și oameniˮ). Este datoria criticului literar să expliciteze noile paradigme, să faciliteze inserția scriitorului, de multe ori defazat, ori tentat să „se autodecupeze din întreaga țesătură a viețiiˮ („Și cărțile sunt sub vremiˮ).
Suplimentar analizei și adevărurilor contondente ale culegerii, surprinde în mod plăcut imaginea ei de ansamblu, aceea de covor oriental. Un covor persan cu mai multe benzi pe margine (social, cultural, național, literar), care înconjură, pictată, o „grădină secretăˮ. Este, probabil, grădina visată a „cultivării spirituluiˮ și a talentului care, odată înmulțit, ar putea desface „harta frumuseții omului și a lumii, capabilă să înalțe și să îndemne la speranțăˮ („Măcar scriitorˮ). Din mijlocul acestei grădini, cartea, ca o fântână miraculoasă,„scoate ființa din nimic, asigurând-o că existăˮ,„curbează arcul timpuluiˮ între momentul de față și trecut, astfel încât „dansul existenței lor se desfășoară într-un prezent continuuˮ („Un alt fel de curs de miracoleˮ). Deși amară în premise, concluziile acestui volum răspândesc un parfum tonic, natural: literatura română este calitativă, „putem fi mai mândri de noi, ca breaslă, și de cultura noastrăˮ („Floarea la butonierăˮ). „Vom răzbateˮ, ne asigură autorul, în „Urzeala vremurilorˮ : „Cartea, Teatrul, Muzeul vor merge mai departeˮ.
